Premiile cretine din viata noastra

Cu totii ne-am spus printre dinti cel putin odata in viata “play stupid games, win stupid prizes“. Adica nu stiu despre voi dar eu mi-am zis mie asta de mai multe ori. Ce-i drept in ultima vreme mai rar, ca m-am mai inteleptit si am devenit mai prudent, dar pe vremuri mi-o spuneam des.

Ma apucam sa fac mici reparatii la care nu ma pricepeam pana cand mica reparatie se transforma intr-una serioasa care necesita o echipa de experti. M-am curentat de cateva ori. Noroc ca 220V nu ucide chiar din prima, trebuie sa insisti. Eu am insistat, insa nu suficient. M-am luat in coarne cu vaca gresita. Am intrat in relatii in care intelepciunea multimilor spunea ca nu e bine, pana cand reconfirmam si eu ca intr-adevar nu e bine si aduceam noi argumente publicului larg. De exemplu tratamentul cu antibiotice. M-am harjonit de atatea ori cu bratul paros al lui BigBrother ca incepusem sa cred ca ma simpatizeaza. Etc.

Sigur, exista si avantaje psihologice in a lua decizii tampite problematice, ca de exemplu acela, paradoxal, ca iti sporeste increderea in fortele proprii. Dupa ce te extragi dintr-un rahat in care te-ai bagat singur te simti mai puternic, stii ca poti supravietui unei decizii proaste. Apoi in mod obiectiv inveti cum sa repari situatii prostesti in care ai intrat singur-singurel. Nu e doar experienta mea, nenumarati parteneri de dialog din cabinetul de psihoterapie mi-au spus de-a lungul anilor “am facut multe prostii, dar am invatat sa le rezolv si sa nu mai imi fie frica de ele”.

“Play stupid games, win stupid prizes“.

Insa uneori castigam premii cretine nu din cauza noastra, ci din cauza altora. Nu suntem singurii care luam decizii proaste. Si ceilalti ne ajuta din belsug.

Poate ati auzit povestea ciclistului spaniol Ricardo Ten Argilés care cu ambele brate amputate a participat la jocurile paralimpice si a castigat doua medalii de aur. Iar organizatorii au gasit de cuviinta sa il premieze cu un ceas de mana.

Si bratele amputate ale lui Ricardo sunt tot un premiu cretin pe care l-a primit la varsta de opt ani cand s-a jucat cu curent de inalta tensiune si a ramas fara ambele brate, dar sa ramanem in prezent.

Unii i-au acuzat pe organizatori ca si-au batut joc de el intentionat. Eu cred ca a fost doar sfanta prostie. Acei oameni care iau decizii proaste pentru ei insisi o fac adesea si pentru altii.

Ricardo a fost suficient de inteligent sa nu intre intr-o tiganie wokista, nu si-a pus poalele in cap si n-a facut pe ofensatul (poate in sinea lui s-a si amuzat, pare un tip inteligent), a multumit sponsorului Tissot, ba chiar s-a pozat cu ceasul prins cumva pe ciotul unuia dintre brate, care e un pic mai lung.

Iar cand un cretin din public si-a permis sa bage batul prin gard si sa il provoace “Ricardo, cat e ora?” Ricardo a dat cel mai bun raspuns posibil: “E ora campionului mondial“. Si a aratat premiul cretin agatat de ciotul bratului.

Nu intotdeauna castigam singuri premiile cretine din viata noastra. Uneori ni le ofera cu generozitate altii. Iar atunci e bine sa zambim ca stewardesa Ricardo si sa mergem mai departe.