1. Cine îți dă ție voie să scrii?

Idealul suprem al oricărei forme de cenzură este ca la un moment dat să nu mai fie nevoită să existe. Adică agențiile responsabile cu cenzura să își închidă tarabele iar angajații să plece acasă.

Acest ideal poate fi teoretic atins atunci când publicul larg internalizează atât de bine principiile cenzurii, ce are voie și ce nu are voie să spună încât nu mai e nimic de filtrat în exterior. Nu mai este nevoie de stat sau de vreun “comitet de etică” să filtreze și interzică ce scrie lumea. Big Brother poate să plece în vacanță și să stea cu un mojito la umbra palmierului bătrân.

Ca să ajungem la acest ideal e suficient să îi convingem pe oameni înainte de a scrie orice, să își imagineze cititorul care s-ar putea supăra. Aceasta e suprema cenzură.

Ia să vedem ne imaginăm ce ne-ar putea reproșa cititorul.

Dacă cineva se va plânge că am folosit AI-ul? Dacă vreunui coleg nu-i va plăcea limbajul? Dacă textul nu este scris conform standardelor academice? Dacă cineva va considera că expresia “de-a-n-pulea”, care deși are numărul recomandat de cratime este considerată o obscenitate?

Înainte ca primul cititor real să apuce să vadă textul autocenzura își joacă rolul iar autorul negociază cu o galerie imaginară de critici și cârcotași. Unii poate că există în realitate. Alții pot fi însă creația integrală a autorului, fără niciun corespondent real, că na, suntem diferiți și avem anxietăți diferite.

Însă în acest exercițiu imaginar, dar cât se poate de plauzibil, facem o confuzie între două situații complet diferite: responsabilitatea față de ceea ce publicăm și obligația de a satisface așteptările tuturor.

Prima există. A doua nu prea.

2. Scrie cum vrea mușchiul tău

Acum câțiva ani, în ziua când am auzit de existența chatbotului de la chatGPT am intrat acolo de curiozitate și primul meu prompt a fost să scrie o poezie pentru jumătatea mea mai bună. Ceea ce artificialul a și făcut rapid. Apoi i-am dat și un pic de context, ca poezia să fie mai personalizată. Așa am descoperit eu importanța contextului în prompting și poezie, dar despre asta într-un alt articol. 😅

Apoi i-am trimis jumătății mele mai bune poezia pe Telegram. Avem birourile separate de vreo doi metri nesfârșiți, așa că ne mai ajutăm de Telegram ca să ținem vie legătura în timpul zilei, că e greu să tot urli ca animalul dintr-un birou în altul.

S-a bucurat de poezie, m-a felicitat pentru talent și pentru câteva lungi minute m-am simțit ca un impostor, că mi se atribuia mie un text generat de AI. Mă rog, lăsându-i pe alții să mi-l atribuie. Impostură prin omisiune, cea mai bună dintre toate, “da’ ce-am făcut, sefu’?” Apoi am recunoscut că nu scrisesem eu poezia, ci doar am “coordonat-o”, iar scurta mea impostură poetică s-a încheiat cu bine.

Din prima zi în care AI-ul a intrat brutal în viața noastră a apărut și aceasta problemă a atribuirii autorului, pe toate nivelurile: moral, legal, pragmatic etc.

Odată cu asta a apărut și o nouă categorie de reguli imaginare ale scrisului. Zic “imaginare” pentru că sunt “reguli” apărute în mintea unora și nu printr-o convenție/negociere publică explicită. Genul de “reguli” pe care psihologia le numește “contract ascuns”, adică un “contract” existent doar în mintea ta, pe care ceilalti nu îl cunosc.

De exemplu, după ăștia ai voie să folosești AI-ul pentru documentare, dar nu prea mult. Pentru vânat typo-uri e perfect acceptabil, dar nu însă și pentru sugestii stilistice. Pentru idei, nu prea, că na, nu sunt ideile tale. Iar pentru formulare e absolut inacceptabil, că nu mai ar fi textul tău.

Au apărut și termeni care să descrie noile realități: plagiat asistat de AI, utilizare înșelătoare AI, atribuire falsă, sau cel mai frecvent și neutru text generat de AI.

Dresajul public întotdeauna începe cu niște termeni care să exprime noile realități.

3. Instrumentul NU este autorul

Eu sunt un om simplu și aici văd lucrurile la fel de simplu: oricare autor are libertatea să-și aleagă instrumentele.

Poți scrie cu pixul, cu stiloul, în Word (deși n-ar trebui să dai bani pe Microsoft Office, că Libre Office e la fel de bun dar gratis), poți să dictezi la telefon sau poți să discuți două ore cu ChatGPT.

Poți scrie academic, cu majuscule, cu note de subsol care crezi tu că te fac să pari mai inteligent decât ești, poți sodomiza limba română cu dezacorduri sau poți scrie de-a-n-pulea, doar cu banalele obscenități.

Arbitrul suprem al felului în care scrii este doar Cititorul, care are la rândul lui o libertate la fel de mare ca și tine: să te citească sau să te ignore.

Dacă nu i-ai captat atenția, pe cititor nu îl interesează cât sânge și transpirație ai îndesat tu ad labam în textul tău. Dacă însă i-ai captat atenția, nu îl interesează că l-ai scris cu ajutorul lui Geppetto sau soției. Sigur, cei care aveți soții care știu să scrie bine, hai, că n-aveți toți.

Sigur, asta nu înseamnă că orice utilizare a AI-ului este automat legitimă. E cam ca la orice cercetare: e ok să citești și chiar să te inspiri de la alții, dar nu e ok să le furi munca. Nu e ok să preiei un material și să îl reproduci fără ceva contribuție personală. Iar dacă nu menționezi sursa e doar un furt intelectual, indiferent cum a fost realizat. Copy/paste sau cu pixul. Sau cu un model AI.

Așa că întrebarea relevantă nu este dacă ai folosit AI-ul, ci mai degrabă ce ai făcut cu el.

Sau altfel spus “instrumentul nu este autorul”.

4. Problema regulilor inventate

Ne place sau nu, internetul s-a umplut de oameni care și-au transformat propriile preferințe în legislație universală. Sindromul Moise ar trebui să se numească, că umblă cu toții cu tăblițele la sub braț.

Partidul cu care nu votează ei este “ciuma roșie”. Politicienii pe care nu îi plac ei sunt “vânduți rușilor”. Iar după ce rușii nu vor mai fi la modă probabil vânduți chinezilor sau reptilienilor. Oamenii care au alte opinii decât ei sunt “habotnici” sau “toxici”.

După ei un psiholog trebuie să scrie într-un anumit fel, ca să corespundă imaginii din mintea lor. Un cercetător trebuie să scrie academic. Un om serios nu folosește anumite cuvinte. Un autor autentic nu folosește AI. Iar dacă ai o profesie respectabilă, atunci trebuie să fii reprezentantul ei oficial 24/7.

Acum câțiva ani mi-am dat și eu cu părerea despre ceva trend al momentului, micile plăceri ale vieții, nici nu mai știu despre ce era vorba. Un cititor oarecare s-a declarat total dezamăgit de ceva ce scrisesem, iar argumentul suprem era “domnule psiholog, oare ce ar spune pacienții dumneavoastră dacă ar citi asta?”. Suna aproape ca o amenințare.

I-am explicat că de fapt am două profesii diferite, una dobândită înainte de 1989, aceea de laminator, și alta de psiholog, obținută post-decembrist. Și că uneori mai scriu și în calitate de laminator. Dar i-am promis ferm că îl țin la curent și că el e primul pe care îl anunț când o să public ceva în calitate de psiholog. N-a părut interesat de oferta mea, că nu mi-a mai răspuns.

Dincolo de cretinii de pe internet care se erijează în apărătorii “purității” unei profesii, întrebarea e una serioasă: de ce ar trebui să acceptăm că profesia cuiva îi confiscă întreaga identitate publică și îl împiedică să mai spună liber ce gândește?

Cum că un poet nu ar putea avea opinii sau activitate politică. Că un marinar nu ar putea scrie poezie. Că un preot nu ar putea avea opinii despre psihoterapie. (Bine ăștia chiar au, am cunoscut eu un popă de țară care pomenea de școli terapeutice de jurai că e din industrie)

Un psiholog poate avea opinii care nu sunt opinii profesionale. Un profesor poate spune la o bere ce prostii vrea el. Sigur, preferabil nu cu elevele. Un medic poate scrie romane proaste, am început eu unul și l-am abandonat. Un inginer poate avea un newsletter despre găini.

Autoritatea profesională ar trebui invocată doar atunci când pretinzi că vorbești profesional. Dar de aici și până la obligația de a trăi permanent în uniformă e cale lungă.

5. Reputația există

La tot ce am spus mai sus există și o obiecție serioasă: libertatea de a spune și publica orice nu înseamnă automat și libertatea față de consecințe.

Dacă ești psihoterapeut și îți publici părerea că homosexualitatea este o boală probabil ca nu vei avea prea mulți clienți din comunitatea lor. Dacă ești tinichigiu auto și le multumești public femeilor pentru faptul că ai atelierul mereu plin s-ar putea ca unele să nu guste gluma și să își repare pe viitor la alți mecanici mașinile cu urme de parcare laterală feminină. Dacă înjuri poți pierde publicul care nu gustă înjurăturile, nici măcar pe cele în scop pur stilistic. 😊

Iar dacă folosești AI-ul într-un mod pe care cititorii îl consideră fraudulos sau leneș, îi poți pierde. Dar aceasta este o problemă de alegere și consecințe și nu una de permisiune.

Ce-i de făcut? După părerea mea de om simplu, ar trebui să scrii cum ai chef, cum ți se potrivește și apoi să monitorizezi ca o fiară rezultatele. Dacă modul în care scrii îți distruge fix relația cu publicul pe care vrei să-l ai, atunci ai primit o informație utilă. Ai două variante, doar două: schimbi ceva sau accepți prețul.

Ce nu merită să faci este să optimizezi anticipat pentru oamenii care probabil nu vor deveni niciodată publicul tău fidel. Oamenii care nu vor avea încredere în tine, care nu vor cumpăra nimic de la tine.

6. Legea stâlpului

Un prieten mi-a spus că problema pe care am descris-o mai sus în prea multe cuvinte (poate că ar trebui să folosiți un AI pentru sumarizare) se numește Legea Stâlpului.

Cel mai rău lucru pentru un autor când publică ceva nu este neapărat să fie criticat, ci este ca lumea să treacă pe lângă el ca pe lângă un stâlp.

Cu cât devii mai vizibil, cu atât crește inevitabil și numărul celor care te critică. Este doar un aspect statistic al realității. Când te văd o sută de oameni, statistic vorbind te înjură unul sau doi. Dacă te văd o sută de mii, te vor înjura două mii.

Iar dacă îți dorești să devii atât de lipsit de asperități încât nimeni să nu mai aibă nimic de spus despre tine, există riscul să obții exact asta: nimeni nu mai are nimic de spus despre tine.

Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească.

7. Ăsta chiar merită cinci minute din viața mea?

Ne place sau nu, trăim într-o economie a atenției.

În fiecare zi, oameni de bună credință, activiști, prinți nigerieni, călugări, ONG-uri, aplicații software sau Radu Hossu ne cer câte o mică donație. În atenție sau în bani, de regulă în amândouă, începând cu atenția, banii vin după.

Atâta doar că atenția, la fel ca și banii reprezintă o resursă finită. Iar pe măsură ce timpul devine mai prețios (na, cheltuim în fiecare zi câte puțin din capitalul biologic pe care îl primim la naștere), apare o întrebare pe care poate ar trebui să ne-o punem foarte des:

Ăsta chiar merită cinci minute din viața mea?

“Ăsta” fiind prințul nigerian, tipul care îți bate la ușă să te întrebe dacă te-ar interesa o asigurare de incendiu sau Măria Sa, cititorul care te acuză că ești un psiholog care vorbești ca un pacient cu sindrom Tourette.

Însă nu orice critică trebuie ignorată, că se mai întâmplă uneori ca prăjitul care te enervează chiar să aibă dreptate. Nu des, dar se mai întâmplă. Chiar și nevasta mai are dreptate din când în când. Comentariul care te irită ar putea fi informația de care aveai nevoie. Independența formulată compact “fac ce vrea muschiul meu” nu este deloc același lucru cu incapacitatea de a asculta sau primi feedback.

În același timp nicio orice persoană care solicită acces la atenția noastră nu ar trebui să primească automat acest drept. Pentru că atunci ar fi ca și cum ne-am lăsa aplicația bancară fără parolă, cine are nevoie, să îsi ia singur de acolo cât are nevoie.

Așa că o regulă mai realistă și mai utilă ar putea fi: nu decide cine merită atenția ta după cât de tare bate la ușă, ci alege tu.

În felul în care scrii, în traficul rutier și în general în viață, în toate acestea nu ești obligat să-l lași în față pe cel care încearcă să intre cu tupeu.

Nu mai trăi într-o dictatură a supărăcioșilor. Timpul și atenția sunt ale tale. Sunt bucăți din viața ta.

Fă-le cadou cui crezi TU că merită.

Leave a comment

Am citit de curând pe substackurile românești, în care scormonesc zilnic cu nerăbdarea și plăcerea unui căutător de aur, un articol care mi-a plăcut. Publicat pe un substack apărut acum vreo două luni, cu 12 abonați.

Plin de entuziasm, în buna tradiție a “Paradigmei”, aka “revista presei substackurilor românești” i-am propus autorului să publice articolul și pe Paradigma, pentru a avea o expunere ceva mai mare pentru articolul lui, bine scris, bine argumentat. Nu uriașă, că Paradigma are doar 1300 de abonați, nu are zeci de mii, dar oricum mai mulți decât cei 12.

Înainte de a mă refuza ferm autorul m-a întrebat bănuitor de ce aș vrea să fac asta. Mie ce îmi iese din asta. Am avut un scurt dialog pe chat și am observat că devenisem devensiv, băgat în corzi de autorul bănuitor care nu se lăsa dus de nas de argumentele mele. În final dialogul s-a terminat cu o ușoară iritare de ambele părți. Din culpă comună aș zice.

A lui că nu m-a refuzat pur și simplu, spunându-mi “neah, n-am chef să public în alte părți, public doar în ograda proprie, end of story”, ocazie cu care nu aveam nimic de argumentat. Sunt adult, pot să duc în spinare un refuz.

Apoi vina mea, că am insistat să îi explic rațiunea existenței acestui proiect.

Sigur, întrebarea lui nu era una absurdă, de aceea am și încercat să îi răspund. Într-un internet în care aproape orice gest are în spate o strategie de creștere, de monetizare sau autopromovare, suspiciunea este firească: dacă cineva îți oferă vizibilitate, el ce câștigă?

Mi-am dizolvat iritarea din urma dialogului citind după asta ceva din doi substackeri care mă enervează rău de fiecare dată. Cui pe cui se scoate. Îi folosesc pe prăjiții ăia doi ca pe un medicament tare, mai amar decât ei nu se poate.

Dar ideea cumva a rămas, umbra de bănuială: “ție ce îți iese din asta?” Atunci când răspunsul scurt și onest “nimic” nu e suficient.

Acum trei ani când am intrat pe Substack aveam zero cititori. Nu mi-am importat lista celor 8.000 de abonați de la fostul Psihoterapie.Net, că m-am gândit că poate nu îi interesează ce vreau să scriu pe noul meu newsletter, era complet altă temă decât cea la care se abonaseră ei, iar importul ar fi avut o aromă de spam. Urăsc spamul din tot sufletul meu mic și negru.

Așa că am avut doar câțiva abonați vreun an de zile. Și o rată de churning stelară, de îmi dădea la vaccin self-esteem în fiecare zi.

E o experiență aproape romantică să scrii zilnic în gol și să te întrebi în fiecare zi dacă te citește cineva. Nerecomandată narcisiștilor și celor cu toleranță scăzută la incertitudine.

La doi ani după ce am scris aproape zilnic pe Substack pentru o mână de oameni invizibili și muți m-am gândit că poate n-ar fi fost totuși o idee rea importul listei de foști abonați. Sau să fi existat o altă formă de a face cunoscute noile newslettere cu 12 abonați.

Atunci mi-a venit ideea de a face “revista presei substackurilor românești”, ca un simplu instrument de descoperire de noi veniți pe preeriile Substackului.

Aveam în sertar mai multe nume de domenii pe care nu le foloseam, “paradigma” mi s-a părut potrivit pentru această idee. Trei clickuri mai târziu a apărut “revista presei substackurilor românești“, ca Afrodita ieșită din spumele Substackului. Și din nervii mei, desigur.😊

Am ales patru moduri prin care Paradigma și-ar putea atinge scopurile nobile.

1. Primul, cel mai evident, lista zilnică de articolele nou apărute pe newsletterele românești.

Îmi place să cred că e o listă neutră, obiectivă, fără bias. Conține majoritatea autorilor care mie nu îmi plac și eu nu sunt de acord cu opiniile lor. Dar dacă nu îmi plac mie nu înseamnă ca nu scriu bine sau nu plac altora. Eu oricum sunt cam dubios, îmi plac mai mult ciudățenii.

Deci Paradigma nu a devenit “lista articolelor care mi-au plăcut mie”. Doar câțiva autori lipsesc de acolo, că m-au rugat printre înjurături să îi scot. 😅

2. Al doilea este lista autorilor activi pe substackurile românești în ultimele 30 zile.

Aici criteriul de selecție e și mai obiectiv.

Dacă cineva a publicat pe Substack ceva, cel puțin odată, în limba română, în ultimele 30 de zile, dacă are conținut propriu (deci nu e de genul “citește continuarea pe www.blogul-meu.com”) și are nume de om (deci e “Popescu“ și nu “Făbricuța de Săpun“) apare automat în listă. Câtă muncă conține acest “automat” nu vă spun, că nu vreau compasiunea și mila voastră. 😅

Am făcut această listă cu autori activi pentru că există deja vreo mie (de o mie știu eu) de autori care au murit, au fugit în lume, sau în orice caz și-au abandonat ca niște lași substackurile. Ar trebui să existe o lege care să oblige autorii care își abandonează cititorii să le plătească pensie alimentară. În fine.

E inutil să te abonezi la ei pentru că nu vei citi nimic nou. Lista autorilor activi te scapă astfel de abonamentele și speranțele inutile.

3. A treia modalitate de a face cunoscuți alți autori este secțiunea de interviuri.

Poate cea mai bună modalitate de a descoperi autori noi dar și cea mai consumatoare de timp, mai ales pentru autorii care acceptă invitațiile mele la dialog. Nu e deloc simplu, dar sunt încăpățânat, am s-o continui.

4. Iar a patra, cu voia dvs ultima pe listă, este publicarea de guest posturi, la secțiunea de contribuții.

Cea care ar trebui să fie cea mai simplă, dar care paradoxal, pare să fie cea mai problematică. Cea care îmi aduce întrebările acelea care storc viața din mine, gen “ție ce îți iese din asta?”.

Aș fi tentat să răspund scurt “nimic”, dar mi se pare că ar suna un pic pasiv-agresiv și nu ar fi 100% onest. Câte ceva îmi iese totuși.

De când am lansat “Paradigma” am cunoscut oameni foarte interesanți. Cu accent pe foarte. Cu unii aș îndrăzni să spun că m-am împrietenit puțin, chiar dacă nu ne-am văzut niciodată față în față. La alții am fost la lansările lor de carte, pe persoană fizică, în coarne și oase. Din astea.

Mă bucur des când văd un autor cu 6 abonați că intră în grațiile publicului de la Paradigma. Mă simt așa, ca un mini-Weinstein când invită o mini-debutantă să îi arate colecția lui de timbre. Sau Epstein. În orice caz ceva cu Stein. 🙃

Știu, sunt un român atipic, care se bucură de succesul aproapelui. De asta m-am și retras în mlaștinile din Irlanda, că nu reușesc să fiu român normotipic, din ăla cu invidii & shit.

Deci probabil că răspunsul cel mai corect ar fi că, da, îmi iese și mie ceva, chiar dacă nu în bitcoini sau ruble. Proiectul Paradigma rămâne în continuare fără arginți.

Taica Terezu al Substackului scrie pe mine. De aici și ilustrația pentru acest articol, “Maica Tereza luptând împotriva sărăciilor, pardon, sărăciei.”

Rublele și bitcoinii le las influencerilor cu 50k de abonați.

Hai, slava de-aici, suspicioșilor!

Leave a comment

1. Transparențele care au existat

Unul din cele mai oneste ministere din istoria moderna a fost Ministerul Penitenciarelor din Africa de Sud.

Nu “onest” pentru că închisorile ar fi fost instituții prea transparente, dimpotrivă. Însă ministerul avea un nume greu de confundat cu altceva. În majoritatea tărilor moderne rețeaua de închisori este “ascunsă” într-o instituție mai largă și mai respectabilă care este de regulă Ministerul Justiției, mai rar Ministerul de Interne.

Ideea pe care o transmite această variantă de nume este că penitenciarele fac parte din Justiție, că rostul lor este să administreze justiția. Nu există (sau nu ar trebui să existe) închisori fără justiție. Însă în Africa de Sud existau și nu îi păsa nimănui de ce mesaj transmitea în exterior. În Africa de Sud apartheidul a separat cele două lucruri, justiția era una, și se aplica mai ales albilor, iar închisorile erau alta și se aplicau tuturor, în special negrilor. Nu neapărat în combinație cu justiția.

O separare care pare banală dar este extrem de revelatoare. Sistemul penitenciar nu venea în continuarea unui proces juridic ci era doar un instrument direct al statului care îl folosea pentru a izola activiștii, opozanții politici, dizidenții de restul populației. Iar atunci când justiția era implicată în izolarea lor era la rândul ei doar un instrument util, nu un scop în sine.

Un minister numit Ministerul Justiției transmite ideea de “administrăm dreptatea”, în timp ce un minister numit “Ministerul Penitenciarelor” transmite ideea de “controlăm populația de indezirabili”.

Cel mai revelator lucru despre un guvern nu este ceea ce face sau nu face, ci doar ceea ce consideră suficient de important încât să fie organizat sub forma unui minister propriu. Al penitenciarelor, al propagandei sau al fericirii.

Da, există și ministere ale fericirii. Încă există.

Subscribe now

Știm cu toții că este o mare diferență între un nume și o descriere și că instituțiile de orice fel arareori au nume neutre. Inclusiv ale statului. Mai ales ale statului.

Instituțiile caută în general nume care le oferă legitimitate. Numele rar este o descriere tehnică a activităților instituției, jobul lui nu este să descrie ci să justifice.

Un bun exemplu este însăși istoria cuvântului propagandă. Acesta vine din latinescul propagare, adică “a răspândi”.

Biserica Catolică a avut dealtfel Congregatio de Propaganda Fide, adică “Congregația pentru Propagarea Credinței”, o instituție dedicată răspândirii credinței religioase.

Deci “a propaga”, adică nicio conotație negativă. Propagăm idei, propagăm cultură, propagăm educație. Între timp însă, propaganda a ajuns asociată cu manipularea și controlul politic, nu din cauza cuvântului în sine, ci în special din cauza modului în care statele au folosit conceptul.

Așa că atunci când a venit la putere regimul nazist nu a inventat propaganda, ci a făcut doar un lucru mai puțin obișnuit, si anume cuvântul “propagandă“ direct pe ușa instituției: Ministerul Iluminării Publice și Propagandei. Joac-o pe-asta!

Naziștii nu doar că nu încercau să ascundă faptul că modelarea opiniei publice era o funcție a statului pe care îl organizau ei, ci se mândreau cu asta.

O transparență de invidiat dar demnă probabil de o cauză mai bună. Istoria ne-a arătat de ce.

2. Transparențele care lipsesc

Toate țările au o armată, iar majoritatea au și un Minister al Apărării. Puține țări au însă un Minister al Războiului. Sau un Minister al Atacării altor Țări. Eu n-am auzit de niciuna.

Apărare e un cuvânt ales greșit pentru că un minister al apărării după nume ar trebui să se limiteze doar la apărarea teritoriului național.

Însă instituțiile moderne de apărare mențin forțe expediționare, operează baze militare externe (SUA au peste 850 în toată lumea), desfășoară intervenții militare departe de teritoriul național și proiectează putere la nivel global.

Din acest punct de vedere Ministerul Apărării al Statelor Unite ne induce grav în eroare. Ultima dată când America continentală a fost atacată și a fost obligată să se apere a fost în 1812 când trupe britanice au atacat și ocupat temporar mici porțiuni din teritoriul american. Atât. De atunci încoace niciun alt stat străin nu a mai atacat America continentală.

Nu, “Pearl Harbor” nu face parte din continentul american iar la momentul “Pearl Harbor” Hawaii nu era unul din statele SUA. Era doar un teritoriu anexat cam dubios și cu un statut legal disputat internațional. Cam ca Rusia cu Crimea sau Israelul cu sudul Libanului

Abia 17 ani după momentul Pearl Harbor Hawaii a devenit al 50-lea stat american.

Deci SUA nu a fost atacată niciodată, dar are un Minister al Apărării. Care nu apără pe nimeni, dar în schimb atacă pe foarte mulți. Poate că un nume mai potrivit ar fi Ministerul Proiecției Puterii Militare sau poate chiar Ministerul Operațiunilor Externe. Operațiunilor militare speciale, desigur.

A nu se înțelege că ministerele apărării sunt nepotrivite sau nelegitime. Evident că orice stat are dreptul legal și moral să se apere, vorbeam doar de pretinde numele unui minister că ar face.

Ideea ar fi că “apărare” descrie justificarea și nu neapărat activitatea în sine.

Să luăm un alt exemplu, cultural de data aceasta. Cultura sună inocent, nu-i așa? Muzee, patrimoniu, literatură sau artă.

Toate acestea fac parte, în mod real, din preocupările unui minister specializat, care să le coordoneze.

Cultura este însă și despre identitate, ce tradiții sunt promovate, ce valori primesc finanțare, ce povești definesc națiunea (deși “națiune” nu prea mai e un cuvând la modă, că miroase prea mult a “etnostat”) sau ce simboluri sunt considerate reprezentative.

Un minister al culturii gestionează uneori nu doar cultura existentă, dar mai alesimaginea oficială a culturii.

Un nume mai explicit pentru Ministerul Culturii ar putea fi Ministerul Identității Naționale sau, într-un regim autoritar chiar Ministerul Culturii Aprobate.

Dar în general i se spune doar “Ministerul Culturii” pentru că sună mai bine. În niciun caz Ministerul Cenzurii, că ar da semnale greșite. Pentru cenzură în general autoritățile crează agenții aparent minore, cum ar fi de exemplu pe plaiurile mioritice Consiliul Național al Audiovizualului sau Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Jobul lor este să spună des “băbăeț, nu vai vorbiți despre din astea, că tulburați publicul” și să retragă licențe radio-tv, să dea amenzi, să sancționeze poveștile care se îndepărtează de la narativul oficial. Și, desigur, să păstreze aparențele, că nu bagă cultura la dubă.

Ultimul exemplu de astăzi e despre taxe. Nimeni nu iubește plata taxelor, așa că statele evită rareori să își numească instituțiile fiscale în termeni direcți.

“Administrația Veniturilor” ar suna prea tehnic și prea neutru. Un contribuabil ar putea descrie aceeași instituție diferit, ca fiind de exemplu Ministerul Contribuțiilor Obligatorii.

Sau din perspectiva cuiva cu tranzistorii prăjiți de la “Capitalul” lui Marx sau ședințele de partid de la USR ar putea fi numit foarte corect chiar Ministerul Redistribuirii.

Jobul acestui minister este să ia bani de la români și să îi dea ucrainenilor sau afganilor, sau cui mai are nevoie de ei. Românii par să accepte cu seninătate redistribuirile. Și la nunta mea a căzut o stea.

3. Ministere care par inventate, dar există

Uneori guvernele creează instituții ale căror nume sună parcă inventate de Times New Roman. De pe vremea când aveau umor. Haideți să luăm doar câteva, ca să încheiem pozitiv povestea de astăzi despre numele ministerelor.

Emiratele Arabe Unite au creat funcția de ministru pentru Fericire și Bunăstare.

Ideea de bază era coordonarea unor politici legate de calitatea vieții, satisfacția populației și bunăstare.

Conceptul pare neobișnuit deoarece fericirea este considerată în mod tradiționa o chestiune pur personală. Iar de câte ori vreun stat a încercat să își facă fericiți cetățenii cu forța a ieșit prost spre catastrofal. Pentru că în general statele înțeleg fericirea ca un joc cu sumă zero și ca să dea la unii iau de la alții. Vezi redistribuirile de mai sus, din visele umede ale naziștilor, comuniștilor, socialiștilor sau useriștilor.

Un minister al Fericirii și Bunăstării sugerează că fericirea poate deveni obiectiv de politică publică. Ar putea?

Regatul Unit a creat un portofoliu ministerial dedicat combaterii singurătății. Ideea nu era la mișto. Izolarea socială are efecte măsurabile asupra sănătății indivizilor și societății, nimic de comentat aici. Dar numele ales este fascinant.

Cu doar câteva zeci de ani în urmă, nimeni nu și-ar fi imaginat un departament guvernamental dedicat unei emoții. Însă astăzi singurătatea a devenit o problemă de politică publică, iar în UK există un minister pentru asta.

Iar dacă deja a apărut undeva Ministerul Singurătății, nu văd de ce nu ar apărea pe viitor un Minister al Furiei, sau un Minister al Tristeții, eventual comasat cu cel existent, că merg bine împreună. Ministerul Singurătății și Tristeții.

De un Minister al Homosexualității nu zic nimic, că poate cobesc. La câte agenții care promovează problema există acum, să le transforme administrativ într-un minister coerent, cu buget, creme și un ministru crăcănat și visător nu e decât un pas.

Mai există apoi prin lume diferite Ministere ale Îndrumării. Fără glume, unele guverne au creat instituții dedicate “ghidării” cetățenilor.

Cuvântul “ghidare” sună prietenos, îndrumarea sugerează ajutor, dar întrebarea serioasă este când îndrumarea devine direcționare? Și când direcționarea devine control?

4. Reductio ad Orwellum

Hai, că l-ați citit cu toții, indiferent de simpatiile politice. Ne place sau nu, din când în când trebuie să cităm omu’, n-avem ce face.

Orwell a fost conștient de puterea numelor. Inclusiv numele ministerelor. Cele mai cunoscute ministere ficționale apar cu generozitate în romanul 1984.

Ministerul Adevărului nu produce adevăr, ci rescrie istoria.

Ministerul Păcii nu păstrează pacea, ci administrează războiul. Cam ca Ministerele Apărării de care vorbeam mai sus, care nu apără, ci atacă.

Ministerul Iubirii nu răspândește iubire, ci pedepsește și torturează.

Orwell era băiat deștept și a înțeles un principiu fundamental al limbajului politic: cu cât realitatea este mai importantă, cu atât numele ei trebuie ales mai atent. Realitatea noastră este construită din cuvinte.

Un Minister al Adevărului nu este dovada că adevărul există, ci doar dovada că adevărul are nevoie de nițică supraveghere.

Poate cea mai bună metodă de a înțelege o instituție este să ne punem o întrebare simplă:

Dacă ministerul ar trebui să se descrie neutru, pur tehnic, fără să caute aprobarea publicului, ar alege același nume?

Ministerul Apărării ar păstra aceeași denumire? Dar Ministerul Culturii? Ministerul Justiției?

5. În loc de concluzie

Cele mai oneste ministere sunt cele care dezvăluie accidental adevărul, sau cele cărora nu le pasă de ce crede publicul. Ministerul Închisorilor sau Ministerul Propagandei.

Fiecare guvern are nevoie de nume care să justifice acțiunile sale. Așa că o închisoare devine “serviciu corecțional”, propaganda devine “informare publică”, cenzura devine “combaterea discriminării”, războiul devine “apărare”, controlul devine “îndrumare” iar manipularea ordinară și agendele ascunse devin “comunicare”.

Mașinăria de legi și instituții care este statul modern este lubrifiată constant cu ajutorul limbajului.

Sigur, nu orice Minister al Culturii este în mod automat un Minister al Adevărului orwellian.

Dar într-o țară în care Ministerul Culturii nu are nimic de obiectat când străinii insistă să scoată din poeții naționali din manualele de literatură sau să le demoleze busturile poate că ministerul culturii ar trebui redenumit ca Ministerul Culturii Altora.

Alte propuneri de nume?

Leave a comment

Paragrafe care încă nu eram pregătit să le public dar nici nu le-aș fi șters, variante, citate problematice. Viața de blogger e complexă și are multe aspecte. 😅

Subscribe now

Când m-am mutat cu arme și bagaje pe Substack i-am acceptat limitările, inclusiv aceasta. Mi-am șters lacrimile după cât de multe puteam să fac când îmi găzduiam singur blogurile și am acceptat ideea că fina granularitate pe care o aveam la publicare s-a dus în Nirvana, la fel ca libertatea de opinie pe care o aveau românii în anii ‘90.

Acum, în zilele noastre, dacă ești îngrijorat ca Dan Tănase că importam prea mulți asiatici ți se face dosar penal. Trăim vremuri care penalizează îngrijorarea, Big Brother te vrea zen, nu îngrijorat. Hai, relaxati-vă, dacă nu vreți să aveți probleme cu legea, îngrijoraților. 🙃

Eu nu sunt așa de îngrijorat de asiatici, mai mult de africani, chiar cred că importul masiv de asiatici care are loc acum în România este o variantă bună, de ce să mai cheltui bani să mergi in Bangladesh sau Nepal când poți sa faci o plimbare pe Calea Vitan și ți-ai umplut nasul, ochiul și bateriile cu Asia de Sud-Est pe un an de zile, dar să rămânem la granularitatea tipurilor de cititori.

Meniul Substack pentru setat asiatici, pardon, granularitate îl găsiți aici:

Iar variantele pot fi acestea:

Cea mai simplă alegere este între două texte alternative, pentru abonații cu plată sau toți ceilalți.

Eu am s-o folosesc de acum încolo ca să îmi răsplatesc abonații premium cu cărți piratate. Glumesc, n-am să fac asta, nu vreau să încurajez pirateria.

Deși poate nici n-ar fi o idee așa de rea, uite, dacă deputatul Dan Tănase ar fi încurajat pirateria în loc să descurajeze importul de asiatici glovo-grade poate că n-ar fi avut probleme cu legea. N-am auzit până acum de niciun politician român urecheat pentru piraterie, doar pentru că a ajutat săracii românii cu performanță financiară scăzută să citească.

Așadar, dacă publicați pe Substack și vreți să vă adresați din când în când doar unei singure categorii de cititori, de acum încolo se poate.

Iar paywall-ul devine opțional. Nu și est-asiaticii.

Leave a comment

1. Fotbalul

Azi e Ziua Națională a Fotbalului în SUA. Mă rog, ceea ce consideră ei fotbal, ca sportul ăla căruia ei îi zic “fotbal” numai fotbal nu este.

Știm cu toții că de fapt americanii au două sporturi diferite. Unul căruia ei îi zic “football”, care e un fel de rugby pentru școala ajutătoare, dar clar nu e rugby, am zis “un fel de, da?” și apoi bunul și bătrânul fotbal, cel pe care îl știm cu toții, căruia ei îi zic “soccer”. Pe care uneori e absolut justificat să îl pronunțăm “sacăr”, în funcție de enervarea momentului. Dar nu chiar tot timpul. Hai România!

Poate că v-ați întrebat vreodată de ce abominația aia de “fotbal american” este numită fotbal iar fotbalul ăla pe bune e numit “soccer”. De unde vine numele de “soccer”?

Până la mijlocul anilor 1860 in Anglia jocul cu mingea era cam haotic, iar echipele se certau (și băteau) în draci despre cum să (nu) folosească mâinile in timpul jocului. În final s-au separat în două asociații, cu două seturi diferite de reguli.

Unul care baza pe ideea “nu pune mâna, că ți-o rup” iar celălalt în care te mai ajutai și cu mâna. Pe scurt, cam ca jocurile de fotbal și rugby așa cum le știm astăzi. Association Football și Rugby Football.

În același timp exista și printre tinerii de atunci din Anglia și o modă cretină de a prescurta cuvintele și de a le adăuga sufixul -er. Adică “breakfast” devenise “brekk-er”, “rugby” devenise “rugg-er”, iar jocul jucat după regulile “Association Football” “socc-er”.

În fostele colonii britanice au ajuns amândouă jocurile, unde Rugby Football s-a transformat în “football” iar Association Football în soccer.

Așa că azi, 19 iulie americanii sărbătoresc fotbalul, dar nu e ce știți voi. E fotbal pe invers. 😅

Subscribe now

2. Moartea asistată a BRICS-ului

Acum vreo două zile s-a petrecut un eveniment istoric care probabil a trecut neobservat pentru cei care își iau ora exactă de la Digi, Radu Tudor și Mircea Badea.

În China a avut loc o conferință internațională despre AI, unde s-au întâmplat câteva lucruri interesante.

Puțin context: vă aduceți aminte că recent guvernul SUA a interzis companiei Anthropic să facă disponibil cel mai recent model de AI ne-americanilor. Inclusiv străinilor rezidenți în SUA. Motivele invocate erau că modelul era prea performant și prezenta pericole de securitate pe care străinii le-ar putea exploata. Motivele reale erau mult mai simple, doar o încercare căznită a lui Trump de a îsi asigura un pic de leverage în relația cu restul lumii. Un fel de “băbăeț, aveți grijă cum vă purtați, că vă tăiem accesul la AI-ul de top”. N-a ținut mult, după vreo câteva săptămâni si-a revenit pentru că mesajul a fost transmis.

Cum reacționează China în urma amenințării americane? Se așează în poziție fetală și își suge, pardon, degetul mare de la picior? Nu, că China e mare, și nu se apleacă ușor.

Un startup chinezesc anunță lansarea unui model de top propriu de doar 2,8 trilioane de parametri. Zic “doar” pentru că modelul de la Anthropic, temporar interzis de Trump pentru publicul larg, are 10 trilioane. Adică se presupune ca ar avea 10, nu știm exact, că băieții ăia de la Anthropic sunt secretoși și nu spun exact cât are.

Deci un model frontier (just in case, “frontier” = “de top”) mai mititel. Însă Moonshot AI, compania chinezească care l-a produs l-a tot testat și a ajuns la concluzia că în toate testele a bătut la funduleț modelele de top americane. Și până să ne revenim din șoc ne mai bagă una: dacă tot le-a ieșit modelul așa de bun s-au hotărât, nu, n-ați ghicit, nu să îl blocheze Trump-style, ci să îl facă cadou lumii întregi, transformându-l în open source. Adică îl descarci și îl rulezi la tine acasă dacă te ține hardware-ul. Că nu merge chiar pe un laptop cu 8gb de ram. 😅

Ca din întâmplare, la câteva zile după șocul cu modelul chinezesc de top făcut open source, China organizează și o conferință internațională unde împreună cu alte 28 de state fondează prima organizație din istorie pentru reglementarea AI-ului. SUA nu a fost invitată. Nici minionii SUA din Europa sau Asia. Niciun membru UE, nici Japonia, Coreea de Sud, nici vecinii australieni sau Canada.

Din Europa a fost invitată doar Serbia, poate în semn de recunoștință pentru că le-a făcut cadou chinezilor rămășițele avionului american stealth doborât de sârbi în timpul agresiunii NATO din 1999, ca să aibă ce studia industria aviatică chineză.

În schimb au fost invitate state africane obscure în buletinele de știri, precum Zambia, Kenya sau Senegal, țări unde AI-ul va fi exploatat armonios împreună cu zăcămintele de cupru, pământuri rare și ce mai au ei pe acolo. Au fost invitați, evident, și Rusia cu cățelușul din dotare, Belarus. Ham-ham. Rețineți nuanța, că în WAICO Rusia a fost invitată, ca toată lumea, nu a fost “membru fondator” sau ceva.

Conferința internationala de la Shanghai și acordul care a fost semnat au fost răspunsul Chinei la șahul dat de Trump cu modelul frontier de la Anthropic.

Răspuns dat nu doar Unchiului Sam ci și Sudului Global:

“vreți să stați cu mâna întinsă la pomana și toanele americanilor sau vreți acces la tehnologie AI de top fără condiții politice? Faceți ce vreți la voi acasă, vă bateți nevasta, copiii, dizidenții, nu ne interesează, discutăm doar pe probleme economice.”

O întrebare la care reprezentanții primelor 28 de țări au răspuns “trebuie să semnăm chiar acum sau după ce mâncăm? Că se răcește mâncarea”.

O ofertă irezistibilă pentru multe state alergice la prostul obicei al vulturului pleșuv american de a-și băga ciocul unde nu-i fierbe oala.

Marele absent dintre multele țări bogate și sărace, mici și mari aflate la petrecerea dată de tovarășul Xi a fost în schimb India.

India e litera “i” din BRiCS, dar nu și din WAiCO.

Și uite așa, de la fotbalul american și petrecerile tovarășului Xi ne apropiem de miezul problemei.

3. Raj Kapoor

Când eram copil încă mai rula ocazional prin cinematografele patriei filmul-emblemă al Indiei independente, “Articolul 420”. Da, știu, sunt un dinozaur. Atât de bătrân sunt că l-am prins pe Raj Kapoor la cinematograf. Când o să mă opresc din scris pe Substack să mă împăiați.

Filmul “Articolul 420” a fost lansat la 8 ani si 22 de zile de la independența Indiei iar obiectivul filmului era foarte clar, acela de a-i face pe indieni să fie mândri de proaspăta lor independență, să uite de ororile Partiției, de coșmarul britanicilor (nesuferită nație), de sărăcie, de lipsa de educație și să le insufle un sentiment de identitate.

Cântecul personajului principal din “Articolul 420” este o capodoperă a mesajului identitar:

“Mera joota hai Japani, yeh patloon Inglistani, sar pe laal topi Rusi, phir bhi dil hai Hindustani.”

“Pantofii îmi sunt japonezi, pantalonii britanici, pălăria îmi este rusească dar inima îmi este indiană.“

Cântecul a fost scris ca un mesaj ferm al identității indiene care era încă neclară la doar 8 ani de la șutul în fund dat cotropitorilor britanici. Identitate care încă bâjbâia într-o lume în curs de globalizare. Cum faci să folosești produse străine pe care nu ești în stare să ți le produci singur și totuși să îți păstrezi identitatea?

Cântecul lui Raj Kapoor le spunea indienilor în 1955 cum să danseze între naționalism și influențele internaționale.

“Pantofii îmi sunt japonezi, pantalonii britanici, pălăria îmi este rusească dar inima îmi este indiană.“

Ironia sfâșietoare este ca 71 de ani mai târziu India are aceeași problemă de joc de glezne identitar între naționalism și globalism cu tehnologia.

Un Raj Kapoor din zilele noastre ar cânta cam așa:

“Cipurile mele sunt taiwaneze, serverele americane, modelele AI sunt chinezești dar inferența mea este indiană.“

În versiunea actuală a cântecului rușii nu mai contribuie cu nimic, că n-au cu ce, săracii. Acum ei se concentrează mai mult cu cipuri din mașinile de spălat dacă e să credem ce spune media EU, ca RT n-avem voie să citim și să cităm că ne luăm amendă.

Dacă în 1955 o pereche de pantofi japonezi sau o pălărie rusească nu compromiteau independența și identitatea indianului, cu tehnologia e ceva mai complicat.

India timp de zeci de ani a jonglat între centrii de putere ai lumii, jucând mai mult sau mai puțin credibil rolul de “stat neutru”. Ceea ce i-a adus certe avantaje, în trecut și SUA și Măicuța Rusie curtând asiduu India în diferite momente.

Mesajul lui Raj Kapoor din 1955 nu era despre respingerea influențelor străine. Pantofii japonezi, pantalonii englezești și pălăria rusească, toate la un loc făceau o ținută coerentă, funcțională. Mesajul indianului zdrențăros și vesel era că “pot să absorb influențele lumii fără să mă pierd pe mine însumi”.

Însă cu tehnologia AI e mai problematic. Nu mai e vorba de piese vestimentare separate, ci de un întreg ecosistem, de la hardware la modelele din cloud și locale, până la educație. Nu le poți schimba pe toate de fiecare dată când faci un contract mai avantajos cu vulturul chelios sau ursulețul panda. Industria vrea predictibilitate și coerență.

Prin conferința și acordul WAICO de la Shanghai China a îngropat definitiv modelul BRICS, un model gândit pe orizontală, de membri egali între ei. Nu formal, desigur. BRICS continuă să existe.

Dar centrul de greutate pare să se mute dinspre un club de membri spre o arhitectură construită și coordonată de Beijing. WAICO e semnalul fără echivoc pe care îl dă China că a venit timpul în care își asumă conducerea bărcii în care se află. Nu mai vrea “democrația” confuză din BRICS, egalitarismul nefuncțional ci rolul clar, asumat, de lider al Sudului Global.

Anglia a scris regulile fotbalului.

America le-a rescris pentru fotbalul american.

China încearcă să scrie regulile AI.

India cântă în continuare.

Leave a comment

În timp ce eram în vacanță în România și mi-am făcut un pic ordine prin cărți mi-a picat în mână o cărticică pe care am citit-o în anii ‘90, ani in care apăreau multe cărți dubioase prin librăriile din România, uitasem complet de ea.

“Tehnica loviturii de stat” de Curzio Malaparte.

Nu vă gândiți la prostii, nu este un manual despre cum să dai o lovitură de stat, ca nu e chiar ușor să dai una. Dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-i pe băieții de la CCR, ăia care ne-au anulat alegerile, că simplu nu le-a fost, săracii. Sau pe dl. Voican-Voiculescu, dar ăla e cam gomos, nu răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale.

Este o carte relativ cuminte a unui scriitoraș italian interbelic, cu simpatii fasciste mai în tinerețe, a și fost amic cu Mussolini. Amiciție care i-a dăunat, că în final Mussolini după ce a venit la putere l-a arestat de vreo cinci ori. Prietenește.

Ferește-mă Doamne, de prieteni. 😅

Din tinerețile lui agitate dl. Malaparte a ajuns la o concluzie interesantă și anume că o lovitură de stat nu are neapărată nevoie de o revoltă populară masivă în spate, sau de colaborarea armatei sau de alte condiții istorice speciale.

O lovitură de stat e o problemă pur tehnică, în care o mână de specialiști care ocupă câteva puncte-cheie pot ajunge să controleze butoanele unui stat.

Exemplele clasice date de Malaparte sunt Troțki și Mussolini, foarte buni tehnicieni. Lenin era un trist care aștepta începerea revoluției purtând o perucă și ciocul de țap ras ca să nu îl recunoască poliția, Stalin a apărat ulterior statul cu tot ce a putut (inclusiv împotriva unei a doua lovituri de stat a lui Troțki, de data asta împotriva lui Stalin).

Nici Hitler nu scapă de condeiul ascuțit al lui Malaparte: este descris ca un bavarez gras, mediocru, împins de cei apropiați înspre putere, speriat de consecințele actelor sale. Spre ghinionul lui Hitler cartea lui Malaparte a apărut în Germania fix înainte cu un an de venirea lui Hitler la putere.

Păcat doar ca Malaparte nu a prins lovitura de stat a lui Mao, cea dată cu ajutorul adolescenților din Gărzile Roșii, că mai scria o carte doar despre asta.

Am recitit “Tehnica loviturii de stat“ pe nerăsuflate, ceea ce vă recomand și vouă. Mi-a adus aminte de blindatele lui Iliescu care au stat un an lipite de Palatul Victoria, mi-au adus aminte de mineriade, mi-au adus aminte de triștii ăștia din CCR.

Dacă o găsiți prin anticariatele patriei, luați-o, că merită. Pentru cei de la grupa de franceză, am văzut-o în format ebook pe torente, în limba franceză.

2. Tehnica auto-victimizării

Președintele Trump după ce s-a uitat la televizor la funeraliile Ayatollahului a fost așa de tulburat de milionul de iranieni care cereau răzbunare că i-a intrat în cap că Iranul ar vrea să îl asasineze.

Așa că în spiritul de bluff și de gargară de biznis în care a trăit toată viața lui Trump a declarat public că a dat instrucțiuni precise ca în cazul în care e asasinat să fie răzbunat printr-un atac nemaivăzut asupra Iranului. Poate că a și dat, cine știe?

Problema lui este că dacă a dat într-adevăr asemenea instrucțiuni, și ele ar puse în practică (puțin probabil, că hillbilly Vance ar avea în ipotetica situație în care ar deveni brusc președinte altele pe cap decât să înceapă un război), dar dacă acele instrucțiuni ar fi într-adevăr puse în practică Trump ar fi acum într-o primejdie mult mai mare decât răzbunarea Iranului.

Agențiile străine care au deja experiența asasinării unui alt președinte american și-ar dori să îl asasineze rapid și pe ăsta portocaliu, de dragul represaliilor împotriva Iranului. Ar fi cel mai spectaculos război by proxy din istorie, inșallah!

Ferește-mă Doamne de prieteni, că de Iran mă feresc singur. Folosiți-vă imaginația. 😅

3. Tehnica quizului

Eu nu pot să dau lovituri de stat pentru că îmi lipsesc colaboratorii și bugetul, așa că mi-am găsit altă preocupare și am făcut un quiz cu care ne putem testa cunostințele despre AI.

Îl găsiți la https://quiz.uncensoredpedia.com. Use & abuse.

Uncensoredpedia (pe numele de fată uncensoredgguf) este un modest proiect de hobby în care încerc să mă lămuresc eu însumi care-i treaba cu AI-ul și eventual să îi ajut și pe alții.

Colectez știri din domeniu, organizez quizul de care vă pomeneam și testez modele AI locale pe hardware de săraci, cu 16gb RAM și 4gb VRAM. Dacă folosiți hardware mai solid aveți toată invidia mea. #casăștiț

Să nu uit, în spiritul incentivizării (că ce viață e aia fără incentivizare) quizul vine și cu un premiu: dacă luați nota zece primiți 30 de zile acces premium la Uncensoredpedia.

Weekend insurecțional vă urez.

Eu sunt un om simplu și foarte conservator. În general stau blocat la ceea ce funcționează deja. Mănânc cam aceleași 5-6 feluri de mâncare de zeci de ani, mă îmbrac cam la fel, citesc cam aceleași lucruri tot timpul. Până și muștele le ucid la fel, nu încerc lovituri noi, deși muștele din zilele noastre evident sunt mult mai sofisticate decât cele pe care mi-am format eu mâna.

Și cu instrumentele digitale procedez la fel.

Am descoperit AI-ul la lansarea lui ChatGPT și am rămas și acum, tot acolo. Mi-e și jenă când mă întreabă colegi mai tineri “tu ce modele mai folosești?” că trebuie să le răspund că eu sunt utilizatorul unui singur model. Eventual să le cânt prima strofă din maneaua “toate-s la fel”. Mă rog, maneaua nu era despre modele AI, dar în cazul AI se aplică.

Astăzi m-am simțit un pic aventuros și m-am gândit să încerc ceva nou. Și cum tot era forfotă mare prin social media cum că Google și-a lansat noul generator de imagini Nano Banana 2 Lite, cel mai rapid de până acum, iar cum eu tocmai îmi făcusem caricatura zilei pentru Psihoterapie Net m-am gândit să îi dau același prompt, identic, fără nicio virgulă modificată și lui Banana.

Cu inima cât un purice, că poate generația cu blugi și banane este vizibil mai bună și voi fi tentat să îl înșel pe Geppetto. Dar n-a fost cazul. Să vă arăt.

Prima imagine e făcută de chatGPT.

A doua e făcută de Nano Banana. Prompt identic.

După cum vedeți, diferența între cele două e ca între școala de desen și școala ajutătoare. Ca între președintele Dan și orice alt contra-candidat. Inclusiv duamna Lășconi (am înțeles că așa o cheamă în buletin).

Sigur, foarte probabil că prin îmbunătățirea promptului s-ar putea îmbunătăți și imaginea. Dar cu promptul meu frugal, de fiecare zi, cam asta am obținut.

Așa că relația mea cu Geppetto rămâne în continuare solidă, iar sirenele topless cu blugi și banane nu mă tulbură.

Voi cu ce vă mai generați imaginile?

Subscribe now

Share

1. Ziua Proiectelor Moarte

Se apropie sfârșitul vacanței, așa că încep să îmi fac curat prin genți și proiecte. Cu tristețe am decis să mă despart astăzi de două substackuri de-ale mele. Unul vechi de vreo doi ani, altul doar de șase luni.

Cel mai vechi, “CuriosaDay” s-a vrut un calendar cu sărbătorile ciudate ale lumii. Ziua Broaștei Țestoase Gay și Vegană, Ziua Soacrei Elastice, din astea. Din anumite motive ideea calendarului mi-a plăcut doar mie și câtorva din cei 171 de abonați, din care unii n-au mai deschis niciun mail de peste șase luni. Probabil că unii sunt morți deja, sau în pușcării sau în alte situații care îi împiedică să își verifice emailul.

Nu l-am șters, că n-am avut suflet să îl șterg, l-am făcut însă privat. Dacă sunteți abonați, aveți acces la el în continuare, poate vreți să verificati ce sărbători sunt într-o zi anume. Însă e un proiect închis, nu mai adaug nimic nou, nu mai trimit alte emailuri, e mai mort decât cariera politică a lui Iohannis.

De al doilea m-am despărțit și mai greu, “The Brunch News”, aka “știrile amiezii”. Un agregator de știri, cu câte trei știri esențiale din fiecare sferă de influență din lume, din rusosferă, din indosferă, din sinosferă, etc. Un fel de “hai să vedem lumea din perspectiva forțelor care interacționează între ele”. O idee bună zic eu, fără falsă modestie, însă care îmi mânca o oră pe zi din viață, fără să prindă tracțiune. Cei 192 de abonați, aceiași de vreo trei luni, pot confirma asta. Aici n-a mai fost nimic de păstrat, că știrile vechi chiar nu interesează pe nimeni, așa că…dracarys. Am șters arhiva, am șters numele. Și ce nume bun găsisem… https://the.brunch.news.

Dacă ar exista un cimitir al proiectelor repausate, la ăsta ultimul m-aș duce cu flori din când în când. De Ziua Proiectelor Moarte. Păcat că nu există așa ceva.

Dacă sunt printre voi foști abonați la fostul The Brunch News, vă mulțumesc că ați fost alături.

Iar cei care n-ați fost, nici nu știți ce-ați pierdut. 🥲

2. Cu moartea, pre moarte călcând!

Dar cum viața și substackurile merg mai departe, ca proiectul de țară al președintelui Dan, pe cenușa lui CuriosaDay și The Brunch News s-a născut de azi un nou proiect de hobby, care mă rodea de mai multa vreme. În timp ce mă uitam pe cifrele de la Brunch News am văzut că cele mai vizitate știri erau cele despre Big Brother, independență digitală, privacy, uncensored AI.

Cumva e normal, AI-ul face deja parte din viața noastră, fie că îl urâm, fie că îl iubim, iar îngrijorarea că vreun tehnofeudal ne poate limita oricând accesul la el e reală. Soluția? Una dintre ele să învățăm să configurăm și folosim modele locale, pe laptopul nostru, care nu depind de toanele lui Trump, Musk, Altman și ceilalti tehnofeudali.

Așa că noul meu hobby este unul de eliberare a iobagilor AI, care muncesc și trăiesc în cloud, ca să lucreze și ei pământul AI pe laptopul propriu. Începând cu mine însumi, că nu sunt vreun expert. Dar aș putea deveni dacă sunt perseverent. 😅

Proiectul se numește “The Uncensored GGUF” și a avut astăzi his maiden voyage. Dacă vă place ideea sunteți bineveniți. E în limba engleză, că cei mai mulți iobagi AI nu știu românește. 😊

Începem cu știri despre AI, modele locale, software open-source și independență digitală. Vedem ce merge, ce nu merge și ce merită timpul și SSD-ul vostru.

Dacă totul merge bine, poate că peste șase luni nu va trebui să scriu încă o ediție de Ziua Proiectelor Moarte. Nici nu mai am unde, că am închis calendarul.

Leave a comment

1. Suntem ceea ce mâncăm

Acum câteva zile stăteam la coadă la un grătar cu mici. Știu că nu sunt cea mai sănătoasă mâncare din lume, știu că cele 30 de grade de afară nu erau de partea mea, dar…micile plăceri ale vieții. Din fericire pentru mine nu fac asta decât atunci când sunt în România, că la noi la țară în Irlanda nu există gratare cu mici pe stradă.

În timp ce stau la coadă pe lângă mine trec un tată cu un copil. Copilul spune entuziasmat “tati, tati, uite mici”, iar tatăl îi răspunde “noi nu mâncăm așa ceva”.

În propoziția scurtă și seacă a tatălui sunt două elemente importante. În primul rând există un “noi”. “Noi” vs. “ăialalți”. Nefrecventabilii care mănâncă mici. Apoi există “așa ceva”. Nu sunt un aliment individual, nu sunt un fel de mâncare, ci o clasă de alimente low-grade pe care le evităm. Face parte din identitatea noastră să evităm anumite alimente.

Pentru că identitatea este, de cele mai multe ori nu ceea ce avem, facem, suntem, mâncăm, ci mai ales ceea ce evităm.

2. Suntem ceea ce evităm

“Noi nu mâncăm așa ceva” nu este despre mâncare, ci despre apartenență. Despre trib. Despre peșteră.

Banala propoziție “noi nu mâncăm așa ceva” vorbește în același timp despre identitatea familială (”în familia noastră nu se face așa”), despre clasa socială, despre etnicitate și cultură, despre religie (da, micii sfârâiau când ortodocșii mâncau doar pește), despre ideologie, despre stil de viață sau judecată morală. Toate acestea la un loc, în doar patru cuvinte simple.

Într-un alt context ar fi putut fi “noi nu mâncăm covrigi”, “noi nu mâncăm carne”, “noi nu mâncăm junk-food” sau “noi nu mâncăm produse procesate”. Același lucru.

“Noi nu mâncăm așa ceva” înseamnă de fapt “acesta este grupul din care facem parte”, “aceștia sunt oamenii noștri”, “așa ne recunoaștem între noi”.

3. Cercuri de identitate

“Noi nu mâncăm așa ceva” construiește cercuri de identitate.

• Familia – “La noi în casă nu se mănâncă...”

Eu am simțit-o pe pielea mea pentru că la mine în casă nu se mânca ciorbă de burtă. Am descoperit-o singur, în afara familiei și apoi am învățat să o gătesc singur, spre oroarea mamei, care vedea în parafilia mea cu ciorba de burtă un semnal pentru viitoare probleme comportamentale grave.

• Regiunea – “Ardelenii/Moldovenii nu mănâncă...”

Ca ardelean cu rădăcini moldovenești nu vă mai dau exemple, că nu vreau să declanșăm vreun război sfânt aici, pe Substack. Use your imagination. 😊

• Religia – posturi, interdicții alimentare.

Tocmai s-a terminat azi dezlegarea la pește. Nuff said.

• Ideologia – veganism, carnivorism, ecologism, New Age

All the goodies.

• Tribul online – comunități construite în jurul unei diete.

Mai solide decât par la prima vedere.

Mâncarea, mai precis ce NU mâncăm răspunde mai întotdeauna la întrebarea “cine suntem noi”, mai direct, mai clar și mai onest decât multe alte răspunsuri.

• Veganul care vede mâncarea ca pe un buzdugan ideologic cu care îi izbește pe cei din alte peșteri. Ați văzut vreodată luminița de superioritate din ochii veganului?

• Carnivorul care vede grătarul ca simbol al independenței și rezistenței la invitațiile toxice ale Ursulei să mâncăm insecte.

• Entuziastul alimentelor “bio”, pentru ouă de la găini crescute în natură.

• Habotnicul entuziastul de sală de fitness, pentru care shake-ul cu pudră proteică este simbolul elitismului alimentar și de lifestyle. Pudra proteică este nectarul Zeilor. Shakerul este potirul. De unde să știe lumea că tu ești pur și dur și mergi la sală, daca nu ții pe banca din parc un shaker la vedere? Preferabil unul scump, care este brandul vostru favorit? Sfântul Graal?

• Sau dacii liberi care mănâncă doar brânză, barză, viezure și ocazional tocăniță de mânz. Și doar de 1 Decembrie fasole cu ciolan, suprema sofisticare.

• Și cu voia dvs. ultimul pe listă, hipsterul, pentru care cu cât e mai greu de ghicit ce-o avea în farfurie și bagă în sistem, cu atât i se pare că e mai sofisticat.

  ---

Încerc să rezist tentației de a transforma ‘Noi nu mâncăm așa ceva’ într-un eseu.

Noi nu citim așa ceva. 😅

Gata, vă las, că mi se răcesc micii. Voi ce NU mâncați?

Leave a comment

1. Reparații de brichete

În timp ce scriam la celălalt newsletter despre o temă de mare angajament, și anume despre cei care promit că înșeală și apoi se răzgândesc, niște nenorociți, mi-am adus aminte de o întâmplare de acum mulți ani, când am vizitat un prieten pe care nu îl mai văzusem de multă vreme. Iar pentru că prietenul era pasionat de brichete i-am adus cadou o brichetă de peste mări și țări.

În timp ce stăteam de vorbă și se juca entuziasmat cu bricheta a devenit curios ce fel de arc are. Eu nu mă pricep la brichete așa că singura mea curiozitate este una binară și practică, adică “funcționează sau nu funcționează?”

I-a scos capacul ca să vadă cum arată arcul, ocazie cu care arcul a sărit si a dispărut undeva printre teancurile de cărți din cameră. Prea multe cărți, prea multe cotloane unde ar fi putut fi arcul. Șanse zero de a fi găsit pe loc.

Dezamăgit de ce i se întâmplase brichetei pe care o primise cadou cu zece minute mai devreme și care nu mai funcționa a scos repede un arc de la un pix, l-a adaptat, tăiat, îndoit, tuns, frezat, ocazie cu care a trebuit să adapteze și o altă piesă de la brichetă. În timpul adaptării piesa respectivă nu s-a lăsat însă adaptată și s-a rupt.

Am mai stat un pic de povești iar eu m-am dus la culcare, că eram obosit de la drum. Dimineața când m-am trezit prietenul încă meșterea la brichetă, îi reconstruise piesa pe care o rupsese, îi adăugase un alt arc mai potrivit și o încărcase din nou, că de la sutele de teste se terminase gazul. Sigur, ca s-o încarce a trebuit să-i schimbe și supapa, că cea originală nuș’ ce standard avea, dar nu se potrivea la gazul lui.

Masa din sufragerie era plină de scule, o mică menghină, o torță și mai multe prototipuri pentru piesa ruptă.

Îmi arată bricheta și îmi spune victorios “uite, merge perfect, e ca nouă”.

Am vrut să îi spun că și atunci când i-am adus-o eu mergea perfect si atunci chiar ERA nouă. Dar n-am vrut să îi stric entuziasmul.

L-am lăsat să se bucure de brichetă, că la cât muncise ca să o facă din nou funcțională, merita măcar atât.

Subscribe now

2. Reparații de strâmtori

Președintele Trump ne-a anunțat cu mult entuziasm că în curând Strâmtoarea Ormuz va fi din nou deschisă, că petrolul va circula din nou liber iar țările din Golf vor putea să se aprovizioneze din nou cu tot ce au nevoie, fără restricții. Posibil ca navele să plătească Iranului o mică taxă pe care înainte nu o plăteau, dar circulația va fi redeschisă, asta e tot ce contează.

O veste bună, fără doar și poate. Bursele au început să zâmbească la soare, SP500 s-a întărit ca de la Viagra iar turiștii au început să își facă bagajele pentru vacanțele din Dubai.

Zona Golfului merge din nou perfect, e ca nouă. Fix la fel ca înainte ca SUA să verifice ce fel de arc are Iranul iar apoi să muncească câteva luni ca să îl monteze la loc.

Sigur arcul cel nou e chiar mai bun, Iranul tocmai și-a negociat eliminarea sancțiunilor pe care le avea înainte, deci va putea să își vândă de acum încolo liber petrolul. Apoi a obținut și promisiunea că atacurile împotriva Libanului vor înceta conform întelegerii și a mai obținut și promisiunea a vreo 300 de miliarde pentru reconstrucție. Asta ultima e o promisiune cam vagă și incertă, la fel de vagă și incertă ca și propria lui promisiune de a nu construi sau cumpăra arme nucleare.

Dacă mă întrebați pe mine partea cu cumpăratul de arme nucleare e cea mai poetică parte din întelegerea dintre Trump și Iran, nu e ca și cum armele nucleare se vând și se cumpără la piață. Dacă era așa de simplu, Coreea de Nord era acum o țară bogată iar Iranul ar fi fost în siguranță.

Răutăcioșii l-ar putea întreba pe Trump de ce a fost nevoie să moară atâția nevinovati doar ca să ridice sancțiunile împotriva Iranului, nu putea să le ridice direct înainte de război?

Dar pentru că nu sunt răutăcios eu nu l-aș întreba asta, las omu’ în pace să se bucure de Strâmtoarea lui cea proaspăt reparată, care merge ca nouă.

Cum ar fi zis votanții lui înainte de reparație: “If it ain't broke, don't fix it”. Și cum zic aceiași votanți după reparație: “Oy, vey!”

⛵

Leave a comment

Astăzi, 8 iunie este “Leave a Review Day”, una dintre acele mici sărbători moderne care pare ciudată până când te gândești cât de mult ne influențează viața.

Fiecare alegere importantă sau neimportantă trece astăzi prin filtrul review-urilor. Un hotel, un restaurant, un medic, un aspirator, o carte, un instalator sau chiar un loc de muncă. Chiar și relațiile. Mai ales relațiile. Înainte întrebai vecinii, rudele, colegii nebunei și eventual popa. Astăzi întrebi internetul.

Review-ul este probabil una dintre cele mai democratice invenții sociale ale erei digitale. Un om obișnuit își lasă experiența public, gratuit și fără să fie întrebat, iar alt om obișnuit poate astfel evita o țeapă, o pierdere de timp sau o experiență mizerabilă.

Este o formă de memorie colectivă construită din milioane de experiențe mici. Un review sincer de trei rânduri valorează mai mult decât o campanie întreagă de marketing atent și îndelung lustruit.

Review-ul a devenit simbolul universal, de necontestat al încrederii.

Vedem steluțele ⭐⭐⭐⭐⭐ și simțim automat un fel de siguranță psihologică.

Dacă mii de oameni spun că un produs este bun, tindem să credem asta. Dacă sute avertizează că un serviciu este dezastruos, evităm cu grație. Economia modernă funcționează tot mai mult pe această infrastructură invizibilă de reputație publică.

Sigur, nu lipsesc abuzurile. Unde e vorba de încredere apare și tentativa de manipulare. Există review-uri false, review-uri cumpărate, ferme de steluțe pozitive și campanii organizate de distrugere a concurenței. Există apoi și șantajul clasic, clientul care amenință cu un review negativ pentru reduceri sau favoruri. Internetul poate deveni cu ușurință un război psihologic în miniatură.

În ciuda abuzurilor și limitărilor review-ul rămâne una dintre cele mai utile contribuții sociale online. Un necunoscut le face cadou altor necunoscuți cinci minute din viața lui. Cu speranța ca ei să piardă mai puțini bani, nervi și iluzii. Într-un internet infestat de reclame, algoritmi și manipulare, review-ul onest, nesolicitat devine un act de solidaritate socială.

Și să nu ignorăm cum te simți atunci când lasi un review solid. Ca un Dumnezeu în miniatură, care recompensează sau pedepsește.

Hai, fii social și lasă tu astăzi un review. Poți să începi cu Irlanda.ie, că nu mă supăr. 😊

Lasă un review

1. Alcoolul este viață și viața e alcool

Astăzi în America se sărbătorește National Moonshine Day. Pentru cei de la grupa de franceză “moonshine” este alcoolul făcut improvizat din/cu ce ai prin bătătură. O prună, un măr, o coajă de cartof, o pufoaică, un electrod. Îi zice “moonshine” (=”lumina lunii”) pentru că, în mod evident, nu este o activitate pe care să o faci relaxat, ziua în amiaza mare.

In majoritatea țărilor a distila alcool artizanal este o activitate ilegală, inclusiv la noi la țară în Irlanda. Nu însă și în România, unde legea permite producția de tărie artizanală până la o anumită cantitate per gospodărie. Nu mai știu exact cantitatea, nu că ar fi importantă, că dacă produci prea multă poți să bei diferența și reintri rapid în legalitate.

Americanii au însă o asemenea zi națională și o sărbătoresc cât se poate de serios. În țara în care este perfect legal să ai arme de foc și să discuți critic despre holocaust, alcoolul artizanal e în continuare interzis. Dar există o zi dedicată sărbătoririi lui, ca un fel de remember că libertatea e relativă și are multe aspecte.

În România o asemenea zi ar fi ilogică: orice zi este o sărbătoare a alambicului din bătătură.

Îmi aduc aminte când acum mulți ani îmi cumpărasem o căsuță la țară în România și discutam cu un vecin ce ar trebui să fac mai întâi cu construcția de paiantă.

“Lasă, bre, casa, da-o încolo, că nu cade acum, vezi ce faci mai întâi cu prunele alea de pe jos, că se strică și e păcat de ele.” Prioritatea era țuica nenăscută încă.

Am aflat atunci că în afară de mine, noul venit în sat și încă vreo doi loseri, absolut toți locuitorii, inclusiv popa, aveau propriul cazan de țuică, mai mic sau mai mare, după posibilități. Mai ales popa. Care avea o instalație de distilat sofisticată, mare, din inox, aflată într-o cameră dedicată, doar a lui. Lead by example.

Înduioșați de inocența mea noii vecini mi-au oferit un curs rapit de făcut țuică. S-au combătut între ei în rețete și ponturi, au venit cu eșantioane ca argumente practice. Câteva seri de dezbateri intense, cu degustări și scheme. Eu am venit cu micii, ei cu know-how-ul și spir(i)tul. Până la urmă am cedat presiunii sociale a grupului și am făcut și eu un butoi de alcool artizanal. Abia atunci m-au declarat oficial om bun și m-au lăsat în lumea mea de lecturi și alte aiureli.

2. Heităreala împotriva artizanilor

Majoritatea țărilor în care este interzis alcoolul artizanal își justifică heităreala prin argumente de sănătate publică, cum că ar fi periculos din cauza posibilului conținut de alcool metilic.

În practică însă motivul e unul mult mai prozaic. Big Brother urăște viciul nefiscalizat. Statului îi provoacă o anxietate profundă ideea că doi oameni ar putea degusta un păhărel fără să plătească TVA.

Statul își dorește ca atunci când deguști ceva să contribui un pic și la buget, că na, visele Ursulei sau ale monștrilor Pentagonului nu se realizează doar cu lozinci. Și nu ai parte de o pandemie în fiecare an ca să vinzi vaccinuri. E nevoie și de taxele tale. Bei și susții complexul militaro-industrial. Daca mănânci doar doar ce vânezi și bei doar ce distilezi cine mai susține financiar războaiele lumii?

Ura lui Big Brother împotriva spir(i)tului liber (în românește nu iese bine gluma asta, decât cu paranteze, of) a mers până acolo încât într-o anumită perioada în SUA alcoolul industrial era otrăvit intenționat cu diferite chimicale, ca să nu poată fi băut. Și era băut în continuare, cu mii de morți ca rezultat. O perioada neagră din istoria americană în care guvernul și-a otrăvit cetățenii cu bună știință.

E poate cel mai bun exemplu că argumentul cu sănătatea publică e o gargară la fel de publică.

Așa că data viitoare când îl mai auziți pe vreunu’ că vrea o țară ca afară, aduceți-i aminte că România e una din puținele oaze de pe Pământ unde poți să îți distilezi pufoaica și cojile de cartofi cu demnitate, la lumina zilei și să împarți distilatul doar cu familia și prietenii, nu și cu ANAF.

Alcoolul artizanal nu este doar viciu sau doar obiectul urii șoimilor războiului ci este un element cultural și social care merită dacă nu protejat atunci măcar tolerat. Poate că Muzeul Țăranului Român ar trebui să aibă o aripă specială dedicată alambicurilor improvizate.

Trăiască cazanul liber din bătătură! Hai noroc! 🍷

Subscribe now

Din fericire, în zilele noastre e destul de ușor de făcut asta, băieții de la Google ne pun la dispoziție gratuit un loc în care putem vedea ce mai caută românii. Ce caută pe bune, nu ce zic în sondaje că ar căuta.

Subscribe now

Haideți să luăm primele zece căutări în creștere în ultimele 3 luni.

Locul 1, deloc surprinzător, Mircea Lucescu. Încă suntem cu toții în perioada de doliu, e ok. La fel și locul 2.

Cu locul 3 intrăm deja un pic în problemele de zi cu zi ale poporului român. Amenda este acea realitate nesuferită, care spre deosebire de ce zicea Nietzsche, nu te omoară, dar nici nu ți-o întărește. Mai mult te enervează.

Următoarele 4 locuri sunt un instantaneu al crispărilor românilor din acest moment: Chuck Norris, Bolojan și Iran. Am terminat cu anxietățile cu Ucrainica și încălzirica, Ursula oricum e un coșmar semi-permanent, nici nu ne mai gândim la ea, triunghiul dramatic din mintea românului este acum Chuck Norris-Bolojan-Iran. Fiecare din bune motive. Ce-ar fi mers Chuck Norris premier… Numa’ zic.

În rest, marginal ne mai interesează Claude, că chatGPT e prea mainstream și un pic despre pensie, că nu prea avem contribuții. Adică nu știu despre voi, eu nu am contribuții deloc, așa că rămân concentrat mai mult pe Iran.

Mai verific în următoarele zile și vă țin la curent dacă s-a schimbat ceva serios în preocupările noastre ca popor, dar nu cred.

Ăștia suntem, asta căutăm. 😊

Leave a comment

1. Să treceți pe la casierie

Se spune că într-o zi emisiunea radio dintr-un orășel de provincie este întreruptă de un anunț urgent al grădinii zoologice locale.

Oldie but goodie, un banc care spune câte ceva despre spiritul muzeelor din orașele mici.

Da, muzeelor, pentru că o grădină zoologică tot un fel de muzeu e, atâta doar că exponatele respiră, se reproduc și vor de mâncare. În rest, nicio diferență.

Subscribe now

2. “Noaptea Muzeelor”

“Noaptea Muzeelor” este una dintre acele idei simple și generoase care ar trebui să faciliteze accesul la un trecut nu întotdeauna ușor accesibil. Pe motive de timp și bani. Mai ales bani, că accesul în muzee nu e gratis și tocmai plătim cu toții factura la o pandemie prost gestionată și două războaie pe care nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să le sponsorizăm.

Adică în “Noaptea muzeelor“ în principiu ar trebui să avem muzee deschise până târziu, intrare gratuită, atmosferă specială, ocazia de a vedea altfel clădiri și obiecte pe lângă care trecem des fără să le vedem bine. În teorie, conceptul este excelent, o viață plină de testosteron îi urăm celui care l-a lansat.

În practică însă, experiența reală dă cu copita și poate deveni exact opusul a ceea ce promite.

M-am consultat cu doi prieteni. Unul a decis că de “Noaptea Muzeelor” îsi sună două iubite mai vechi, muzeale a zis el, care țin porțile deschise pentru vizitatori până seara târziu iar celălalt m-a încurajat cu un prompt “ce muzee, băi tati, ce-ai?”

În final eu am decis că merg la un castel medieval din România, într-un oraș mic care trăiește în mare parte din turismul creat în jurul acelui monument. Și mă așteptam, în naivitatea mea, la tururi ghidate, povești despre istoria locului, poate chiar acces în zone mai puțin vizitate, o atmosferă medieval-misterioasă, numa’ bună pentru un castel văzut noaptea.

Iar o fantomă îmbrăcată ca o prințesică ar fi fost deja bonus. Vise, taică, vise.

3. Noaptea rezultatelor

În schimb, castelul a fost un fundal pentru lasere, proiecții fără nicio legătură cu istoria locului și un concert de muzică folk jerpelit-nostalgic organizat lângă ziduri.

La cele 77 de primăveri ale cantautorului l-am putea considera chiar pe el însuși un pic de exponat muzeal, așa. Don’t get me wrong, mi-e tare drag cantautorul, mi-a încântat copilăria cu folkul lui. Atâta doar că nimic din ce s-a străduit el acolo nu avea vreo legătură cu castelul.

Curtea castelului era plină de copii de toate vârstele care alergau și țipau, cu zero interes pentru muzeele din jur (în afară de castel mai sunt vreo două muzee conexe) sau chiar pentru concert. Părinții îi lăsau să transforme locul într-un fel de parc iluminat festiv iar monumentul medieval devenea doar decor pentru fugăreală și țipete. Mai bine i-ar fi dus în parc. Eventual să facă și “Noaptea Parcurilor” sau “Noaptea Țipetelor și Fugărelilor”.

Și uite așa ajungem la ideea neplăcută cum că instituțiile nu mai au încredere că trecutul în sine poate capta atenția oamenilor. Și nici în capacitatea lor de a “vinde” acest trecut fără să îl spoiască cu lasere.

Într-o lume a economiei atenției trecutului i se adaugă lumini, ecrane, muzică tare, efecte vizuale, fum, concerte și artificii. Aparent zidurile unui castel vechi de cinci sute de ani nu mai sunt suficiente pentru a capta atenția publicului contemporan. Cam ca un bucătar începător care nu are încredere în capacitatea lui de a crea arome, așa că toarnă în fiecare ciorbă un borcan de “Vegeta”. Să fie.

E ca și cum organizatorii și-ar cere scuze pentru existența muzeului:
”Știm că istoria e plictisitoare, hai, luați de aici un folkist octogenar celebru, că oricum mult nu-l mai prindeți în viață și luați și niște lasere.”

Ideea unei vizite nocturne într-un castel medieval ar putea fi extraordinară fără niciun alt artificiu. Grupuri mici, lumină discretă, ghizi care povestesc despre asedii, trădări, domnitori și amanții, pardon, amantele lor, prizonieri, camere ascunse și legende locale. Liniștea poate valora mai mult decât orice spectacol.

4. Turist în propriul tău oraș

În același timp însă, trebuie spus și adevărul incomod: castelul a salvat economic orașul.

Zona din jurul lui este curată și îngrijită. Au apărut în ultimii ani pensiuni, restaurante, cafenele, Airbnb-uri, parcuri. Fațade renovate, străzi refăcute, turiști străini care vin constant, mai ceva ca știrile rele de la Bruxelles. Fără castel, probabil că orașul ar fi arătat astăzi ca multe alte orașe românești foste industriale, cu magazine goale, tineri plecați și un centru abandonat.

Autoritățile locale au făcut, din acest punct de vedere, o treabă bună. Au transformat castelul într-un motor economic real, vizibil. Doar că succesul turistic vine cu un paradox iritant.

La un moment dat, localnicii încep să se simtă turiști în propriul lor oraș. Mai ales când vine vorba de prețul biletelor.

Castelul este gândit economic pentru vizitatori străini. Vara, parcarea este plină-ochi de autocare străine. Pentru oamenii veniți de la mii de kilometri ca să vadă bijuteria medievală biletul de intrare nu pare exagerat, face parte din costul vacanței. 11 eur plus încă 6 dacă vrei să și filmezi (cine nu vrea?)

Pentru localnici însă, lucrurile stau un pic diferit. Orașul nu a devenit brusc bogat doar pentru că trec prin el turiști. Mulți locuitori trăiesc în continuare la nivelul economic al unui mic oraș post-comunist care și-a pierdut industria și din care generații întregi au plecat la muncă în străinătate.

Când biletul la acces la castel ajunge să coste cât o masă în oraș, localnicul începe să privească monumentul altfel. Localnicul nu îl compară cu prețurile din Viena sau Praga ci cu un coș de cumpăraturi (ce-i drept, unul mai mic) sau eventual cu factura la utilități.

Și uite așa apare inevitabil întrebarea “cum am ajuns să plătim ca niște turiști străini ca să vizităm castelul lângă care am crescut?”

Share

5. Localnicul nu e turist

Spre deosebire de România în multe alte locuri din lume, problema aceasta a fost înțeleasă și tratată pragmatic.

De exemplu în Insulele Canare, localnicii beneficiază de reduceri uriașe pentru transport, acces la muzee sau o banală parcare. În Grecia există facilități pentru rezidenți pe anumite rute maritime. În Italia, multe muzee au abonamente speciale pentru locuitorii orașului. În multe regiuni turistice există sisteme de acces diferențiat între turiști și rezidenți.

Pentru că autoritățile au înțeles un lucru simplu și anume că localnicul nu este turist.

Turistul vine o dată, face poze (de obicei cu orizontul înclinat) și pleacă, în schimb localnicul construiește o relație de o viață cu acel loc.

El își aduce copiii acolo. Revine periodic. Dezvoltă atașament. Devine un protector al patrimoniului. Votează pentru conservarea lui. Participă la acțiuni de voluntariat. Îl apără atunci când apare riscul degradării.

Dacă localnicii sunt excluși economic din relația cu monumentul, atunci castelul începe să aparțină emoțional doar turiștilor. Orașul rămâne fizic în jurul castelului, dar oamenii nu mai simt că acel castel este “al lor”. Ar putea fi orice castel din Europa, devine invizibil fără o conexiune emoțională.

Monumentul devine doar o mașinărie de turism, un fundal pentru autocare și selfie-uri, un obiect administrat pentru exterior, cu care ne mândrim prin ghidurile turistice.

În alte părți soluția a fost una echilibrata, cu un preț “întreg” (a se citi “maxim am zis!”) pentru turiști, o reducere consistentă pentru localnici, abonamente anuale simbolice, seri speciale pentru rezidenți, acces gratuit în anumite zile pentru oamenii din zonă.

Patrimoniul nu ar trebui doar să producă bani, ar trebui să producă și apartenență și să contribuie la identitatea localnicilor.

Altfel vom evolua construind orașe impecabil renovate, pline de pensiuni și turiști râgâind fericiți după o cină copioasă, orașe în care locuitorii se plimbă prin centru cu sentimentul că trăiesc într-un decor care nu le mai aparține.

Un castel medieval poate supraviețui fără lasere. A făcut-o deja cinci sute de ani. Mai greu supraviețuiește fără oamenii care nu mai simt că face parte din viața lor. Unii n-au simțit asta niciodată.

Leave a comment

Unul dintre comentatorii de la Psihoterapie Net mi-a adus aminte că am pomenit mai demult despre un portret psihologic al domnului Băsescu.

De asta îmi iubesc eu comentatorii, că funcționează ca un fel de conștiință externă, și nu mă lasă să îmi uit promisiunile. Nu era vorba chiar de un “portret psihologic”, dar ceva pe aproape.

1. A fost odată ca niciodată

Acum mulți ani, pe vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, pe vremea celei de-a doua suspendări a lui Basescu, dupa ce am vizitat viluța pe care si-o pregatise președintele suspendat pentru o pensie tihnită (să traiasca domnu’ Ponta că a permis accesul publicului larg ca sa viziteze viluța băsesciană vreo trei zile din timpul suspendării), am scris un articolaș in care argumentam de ce credeam eu atunci că Băsescu ar fi psihopat ca la carte. Adica mie mi se parea din comportamentul lui public ca bifa lejer multe din cele 22 de puncte inventarul de psihopatie Hare. Prea multe. Cam toate. Nu era o insultă, nu e nimic insultător în a fi neurodivergent, ci era doar o opinie personală cu ceva aromă clinică.

Mi-am luat atunci și hate-ul de rigoare pentru modestele mele observații legate de neurodivergența domnului președinte, că pe vremea aia avea mulți simpatizanți. Mult prea mulți. Poate că și acum are, dar acum nu mai stau eu mult pe social media, așa că nu mai sunt la curent cu simpatizanții lui, arză-i-ar focu’, că iar au votat prost și anul trecut. Însă divagăm, rămânem acum la Băsescu, mucofagia e altă distracție diagnostică pentru altă dată.

Nu mai am articolul respectiv, că mi-au șters între timp indienii serverul pe care îmi țineam blogul, seca-le-ar Gangele, dar ideea era destul de simplă, relativ usor de argumentat și ușor de repovestit.

2. Psychopathy Check List

Instrumentul la care făceam atunci referire era PCL-22 (“Psychopathy Check List“) care constă în 22 de itemi evaluați pe o scală Likert cu trei grade, ca fiind “sigur prezent”, “posibil prezent” si “sigur absent”. Instrumentul a fost făcut de psihologul canadian Robert Hare în 1970 și încă mai este folosit și astăzi.

Fără să mă mai lungesc prea mult, vă arăt itemii și vă propun celor care vi-l mai aminți pe cel care ne-a fost timp de zece ani președinte — hă-hă-hă — să vă gândiți la fiecare item dacă i se potriveste sau nu.

Dacă e “sigur prezent🟢”, “posibil prezent🟡” sau “sigur absent🔴”. Le punem si puncte colorate ca să le vedem mai ușor. Eu vă spun părerea mea și voi puteți să o înlocuiți lejer cu a voastră, nu vă condamn.

Hai, că o să fie amuzant. Pop psychology cu aromă electorală avem astăzi. Puneți-vă centurile! 😁

🟢 1. Farmec superficial

Farmecul superficial era marca lui Băsescu. Reușea să spună cele mai revoltătoare lucruri și în același timp să își vrăjească audiența. “Muie, ți-am zis!“ Deci aici primește un verde clar.

🟡 2. Diagnosticat anterior ca psihopat sau similar

Aici nu știm nimic, așa că primește o bilă neutră. Fair is fair.

🟢 3. Egocentricitate/ sentiment grandios al valorii personale

Convingeți-mă de contrariu! 😊

🟢 4. Tendință spre plictiseală

Plăcerea personală a lui Băsescu era să clatine din când în când barca. Oricare barcă în care se afla. De partid, de afaceri, coaliție guvernamentală, nu conta, barcă să fie.

Comportamente care păreau de neînțeles pentru public sau colaboratori, riscante fără o miză clară, devin mai ușor de înteles prin această cheie a tendinței personajului de a-și alunga plictiseala.

🟢 5. Minciună patologică si înșelătorie

“O fi făcut copilul ceva.“ “Dragă Stolo.“ “Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu.“

🟢 6. Lipsa de sinceritate

Pixelul albastru a făcut istorie.

🟢 7. Lipsa de remușcare sau vinovăție

Mă repet cu “o fi făcut copilul ceva”, că e prea bună.

🟢 8. Lipsa afectului și a profunzimii emoționale

Băsescu și-a abandonat, trădat, și uneori chiar persecutat toți foștii colaboratori.

🟢 9. Lipsa de empatie

🟢 10. Stil de viață parazitar

Sigur, aici ați putea argumenta că aproape orice politician ar intra lejer în această categorie, dar la Băsescu comportamentul parazitar era mai profund, depășea contextul de ‘simplu’ numit/ales ca ministru, primar, președinte. Băsescu parazita viețile celor care aveau imprudența să colaboreze cu el, până în punctul în care le anula cariere și destine. Politicieni, jurnaliști sau membri ai familiei.

Este vreun naiv care să creadă că fratele lui, care a făcut pușcărie pentru trafic de arme făcea trafic de capul lui?

🟢 11. Control comportamental scăzut

De la înjuratul în direct la televiziune, băutul la volan în timp ce era președinte, fumatul într-un spital în care era interzis fumatul (amenda a plătit-o șeful de secție, long story) totul descrie un personaj cu mari probleme de auto-control.

🟡 12. Relații sexuale promiscue

Aici să-i dăm Cezarului, ce-i al Cezarului, că în afară de doamna Udrea nu știm mare lucru despre viața romantică a fostului președinte. Doar dacă îl cităm pe Vadim, dar atunci o dăm în diverse.

🟡 13. Probleme comportamentale timpurii

Presa vremii vorbea de episoade de indisciplină lăsate cu pedepse în timpul școlii de marinărie. Habar n-am dacă tortura pisici când era copil. Așa că îi dăm aici o bilă neutră.

🟢 14. Lipsa unor planuri realiste, pe termen lung

Pentru mine episodul Tăriceanu, când a consumat patru ani din viața României în încercarea președintelui de a scăpa de fostul lui prieten devenit prim ministru incomod e cea mai bună dovadă a lipsei planurilor pe termen lung. Băsescu trăia în prezentul lui conflictual al clătinatului bărcii. Bilă verde aici.

🟢 15. Impusivitate

Pumnul dat unui copil în timpul campaniei electorale nu mai are nevoie de alte exemple. Mai adăugați voi. De exemplu smulsul telefonului unei ziariste, celebrul episod cu “țiganca împuțită”.

🟡 16. Comportament iresponsabil ca părinte

Aici aș fi tentat să adaug câteva anecdote cu EBA și cu grăsunica de soră-sa, dar mă abțin, că ar fi doar anecdote, nu argumente. Deci bilă neutră. Nu știm cum a fost Băsescu ca părinte, poate că a fost un părinte grijuliu și iubitor.

🟡 17. Relații maritale frecvente

Nici aici nimic de comentat, rămânem pe doamna Maria si Udrea. Bine, asta poate și din cauză că nu-l ajuta fizicul să abordeze mai insistent partea feminină a politicii roânești. De curaj nu ducea lipsă, fizicul nu prea îl ajuta.😊

🟡 18. Delicvență juvenilă

Nope. În afară de fazele descrise de presă cu sărit gardul internatului, nu știm nimic serios. Deci bilă neutră.

🟡 19. Risc de încălcare a termenilor eliberării condiționate

Dacă e să îl credem pe Vadim Tudor, Băsescu ar fi părăsit pe furiș de mai multe ori palatul Cotroceni, ca să scape de SPP-iști. N-o să știm niciodată dacă a fost adevărat sau nu, că Vadim dădea des cu fakenews-ul de faianță, dar dacă ar fi fost adevărat ar fi fost o bună ocazie să îl punctăm aici cu verde. Dar așa rămânem pe bulina neutră.

🟢 20. Eșecul de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni

Aș putea scrie un întreg articol doar despre punctul acesta. Însă probabil total neinteresant acum, despre un pensionar pe care lumea a început să îl uite deja. Dar Băsescu, în propriile lui cuvinte: “sunt perfect, doamnă”

🟢 21. Multiple încălcări ale normelor și legilor

Ce-ar mai fi de adăugat aici? O lungă listă cu dosarele penale ale lui Băsescu? Neregulile crase pe care le-a lăsat în urmă ca fost ministru al transporturilor, primar al Bucureștiului și apoi președinte? Faptul că a scăpat fără nicio zi de pușcărie e rezultatul competenței lui, nu al nevinovăției.

🟢 22. Abuzul de alcool nu este cauza directă a comportamentului antisocial

100% marca Băsescu. A condus beat mașina în timp ce era președinte (cine să-i pună fiola?) a mai vorbit electrizat pe la televizor, dar nu alcoolul a fost cauza comportamentului lui. Alcoolul i-a fost doar prieten de o viață, nu și sfătuitor.

Sigur, mă aștept ca unii dintre voi, oameni serioși, să îmi spuneți ca un checklist ca PCL-22 nu se aplică personajelor pe care le știm doar de la televizor, că ar trebui aplicat doar într-un cabinet, față-în-față, împreună cu un interviu serios și nu am să vă contrazic.

Scorul de 37 din 44 este enorm dar aici trebuie luat cu un gram de sare.

Evaluările psihologice nu se fac după scenele de la televizor, după antipatii (v-am spus că mie nu îmi place Băsescu? 🙃), după cumetrii. Punctele discutate mai sus sunt argumente serioase doar într-o discuție la cafea.

E problematic să evaluezi un personaj de la distanță, unde unele trăsături pot fi disimulate sau eventual mult amplificate de către media în căutare de subiecte. Dar anumite constante din comportamentul lui Băsescu de-a lungul anilor fac cele mai sus sa fie foarte plauzibile. Adică nu știu pentru voi, pentru mine sunt.

Psihopat sau nu (dacă mă întrebați pe mine știți deja răspunsul 🙃) rămâne un personaj colorat în istoria post-decembristă, care ne-a agitat vreo zece ani nervii și destinele și ne-a pus capacitatea de a bârfi pop-psychology la grea încercare.

Și am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea psihopatului așa!

O fi făcut copilul ceva!

Ia de la Băsescu!

Mai puțin cunoscută publicului larg decât alte sărbători irlandeze, cum ar fi Halloween sau Sfântul Patrick, “Leprechaun Day” se pare că a apărut mai întâi in SUA, din nevoia celor care se considerau (urmași de) irlandezi de a se conecta la trecutul/folclorul/simbolurile lor. În Irlanda, în orice caz, nu exista o asemenea sărbătoare până să o inventeze americanii.

Originea sărbătorii e neclară, de ce în mai și de ce pe 13. Poate că primăvara tot mai prezentă în luna mai sugera reconectarea la tradiții iar ziua 13 era o aluzie la superstiții, ritualuri și păgânism, combinația perfectă pentru un Leprechaun. O altă versiune care mai circulă din când în când este că autorul sărbătorii ar fi artistul irlandez Eoin O'Connor, a cărui zi de naștere este 13 mai. Dar probabil că e doar o legendă timidă.

Subscribe now

1. Leprechaunii, spiridușii misterului irlandez

Puține creaturi mitologice au reușit să devină atât de cunoscute în lume precum leprechaunii. De la poveștile spuse la foc în satele Irlandei până la paradele moderne de Sfântul Patrick din New York sau Chicago, acești spiriduși mici, încăpățânați și vicleni (mai ales vicleni 😅) au devenit aproape sinonimi cu ideea de “irlandez”.

Ce sunt, de fapt, leprechaunii? Au fost doar personaje de basm? Sau amintirea “recuperată”, distorsionată a unor oameni reali care au trăit cândva în pădurile Irlandei?

Leprechaunii provin din vechile tradiții celtice ale Irlandei. În folclorul irlandez, ei fac parte din lumea “Aos Sí”, un termen care desemna ființele supranaturale, spiritele și zânele care trăiau în movilele sacre, în păduri sau în locuri ascunse.

Primele referințe clare apar în povești medievale irlandeze, unde leprechaunii erau descriși drept mici spiriduși solitari, meșteșugari iscusiți, păzitori ai aurului (important) și creaturi extrem de viclene.

Spre deosebire de zânele elegante din multe basme europene, leprechaunii aveau ceva mult mai “pământesc”. Erau ironici, suspicioși și foarte practici. Nu ajutau oamenii din bunătate, iar dacă ofereau ceva, exista aproape întotdeauna un preț ascuns.

În satele irlandeze, poveștile despre leprechauni aveau mai multe roluri: divertisment în serile lungi, avertismente morale despre lăcomie, explicații pentru dispariția obiectelor și, uneori, simple povești pentru copii.

Mulți irlandezi nu “credeau” literal în leprechauni, dar îi tratau cu un respect superstițios, așa cum alte culturi respectau spiritele pădurii sau ale casei.

2. Cum au fost “adoptați” leprechaunii de restul lumii

Imaginea modernă a leprechaunului s-a răspândit în lume mai ales prin diaspora irlandeză.

În secolele XIX și XX, milioane de irlandezi au emigrat spre Statele Unite, Canada, Australia, începând, evident, cu o invazie masivă în Regatul Unit. Și odată cu irlandezii au migrat și poveștile.

În America, simbolurile irlandeze au început să fie simplificate și transformate în elemente festive, trifoiul, culoarea verde, berea și leprechaunul.

În America personajul sumbru și ambiguu din folclor s-a transformat într-o mascotă veselă și comercială. Publicitatea, filmele, desenele animate și paradele de Sfântul Patrick au creat imaginea cunoscută astăzi, de spiriduș mic, costum verde, pălărie, barbă roșcată și celebra oală cu aur la capătul curcubeului.

Leprechaunul a trecut prin aceeași transformare prin care au trecut multe personaje folclorice: din spirit misterios al naturii în brand cultural global.

3. Portretul-robot al unui leprechaun

Cum ar arăta un leprechaun “autentic”, dacă ar exista?

În tradiția clasică leprechaunul este mic de statură, are barbă roșcată sau albă, poartă haine verzi sau maro, pălărie și pantofi cu catarame, uneori fumează pipă.

Eu le bifez cam pe toate, mai puțin pasiunea pentru aur și cea pentru pipă, pe care am abandonat-o acum vreo douăzeci de ani. Adică doar am mai păstrat câteva pipe de amintire. 😊

Interesant este că în poveștile foarte vechi hainele nu erau întotdeauna verzi. Uneori purtau roșu.

• Ocupația

Leprechaunii sunt adesea descriși ca pantofari ai lumii zânelor. Sunetul ciocanului lor era considerat semnul că unul se află prin apropiere.

• Comportamentul

Extrem de inteligenți (v-am zis că semăn 😅), sarcastici, greu de păcălit (încercați), iubitori de aur (pe asta n-o bifez, eu sunt mai mult cu cripto), obsedați de ascunzători (nu vreți să știți).

• Unde ar putea fi găsit?

Folclorul spune că leprechaunii preferă pădurile dese, dealurile verzi, ruinele vechi, cercurile de ciuperci și movilele antice. Și, desigur, orice loc unde un om lacom ar putea spera că găsește aur.

4. Creaturi asemănătoare în alte mitologii

Aproape fiecare cultură are propriile sale spirite mici, misterioase sau păcălitoare.

Mitologia nordică are piticii, care erau meșteșugari legendari ai metalelor și ai armelor magice. Germania are Koboldul, un spirit capricios al casei sau al minelor, uneori protector, alteori răuvoitor. Slavii îl au pe Domovoi, spiritul casei, mic și ascuns, care putea ajuta familia sau crea haos dacă era supărat. Japonezii îl au pe Yokai, spirite glumețe, înșelătoare sau chiar periculoase, asemănătoare prin comportament cu leprechaunii.

Iar românii au spiriduși, pricolici, iele și variante locale ale pădurii și comorilor ascunse. Iar mai recent s-au pricopsit și cu duhurile useriste, dar despre asta poate în într-un alt material despre folclorul românesc contemporan.

Ce este cert e ca aproape toate culturile au simțit nevoia să populeze natura cu ființe ascunse, mici și imprevizibile.

5. O zi din viața unui leprechaun

Dacă cineva ar putea urmări un leprechaun timp de o zi, probabil că ar descoperi o existență ciudat de banală și totuși magică.

Dimineața devreme, înainte de răsărit, leprechaunul ar ieși din ascunzătoarea lui care poate fi o movilă veche, o scorbură sau poate ruinele unei case abandonate.

Și-ar verifica ascunzătorile de aur cu paranoia unui contabil medieval care trăiește într-o lume fără bănci. Apoi ar lucra ore întregi reparând pantofi minusculi, lustruind catarame și ascultând zgomotele pădurii.

Leprechaunii nu sunt creaturi sociabile. Evită oamenii și chiar alți leprechauni. În multe povești trăiesc complet singuri. Iar seara, când ceața începe să coboare peste dealurile Irlandei, ar putea ieși să observe oamenii: bețivii care se întorc de la cârciumă, copiii care caută trifoi cu patru foi sau aventurierii convinși că vor găsi aur.

Iar dacă vreun om îl vede atunci o dăm în diverse, pentru că un leprechaun prins nu oferă niciodată aurul fără să încerce mai întâi să își păcălească “vânătorul”.

6. Leprechaunii și ideea modernă de “irlandez”

Astăzi, leprechaunii au devenit unul dintre cele mai răspândite simboluri culturale ale Irlandei. Pentru mulți oameni din afara Irlandei, ei sunt aproape la fel de reprezentativi ca trifoiul, berea Guinness, muzica tradițională sau ziua Sfântului Patrick.

Desigur, mulți irlandezi privesc această imagine cu umor. Atunci când reușesc să își păstreze umorul și nu o privesc cu iritare. Folclorul autentic irlandez este mult mai bogat și mai complex decât versiunea turistică plină de pălării verzi și bere colorată artificial.

Totuși, în ciuda limitărilor și iritărilor leprechaunul irlandez a supraviețuit. Și poate tocmai asta este fascinant: un spirit obscur din poveștile unor sate celtice a devenit o figură recunoscută aproape oriunde pe planetă.

Puține mituri reușesc asemenea performanță.

7. Teorii antropologice și științifice despre originea leprechaunilor

De-a lungul timpului, cercetătorii au încercat să explice apariția leprechaunilor prin teorii istorice și antropologice.

Unii specialiști consideră că aceste creaturi reprezintă personificări ale fricii de necunoscut, lăcomiei, naturii imprevizibile sau anxietății legate de bogăție și noroc.

În comunitățile rurale, poveștile despre spiriduși puteau funcționa ca avertismente pentru copii, explicații pentru furturi, sau moduri simbolice de a vorbi despre sărăcie și noroc.

Însă una din cele mai fascinante teorii despre leprechauni este teoria “populației ascunse”, și anume că leprechaunii ar putea reprezenta o amintire foarte veche a populațiilor pre-celtice găsite în Irlanda. Joac-o p’asta!

Conform acestei teorii primii celți care au ajuns în insula Irlandei ar fi întâlnit oameni în grupuri mici și retrase, posibil mai scunzi, care trăiau ascunși prin păduri și dealuri, evitau contactul și furau uneori obiecte metalice sau unelte.

Cu timpul, memoria acestor oameni reali care au trăit în Irlanda pre-celtică s-ar fi putut transforma în legendă. “Oamenii mici din pădure” au devenit leprechauni, nici oameni, nici spirite, integrând în descrierea lor, comportamentul populației locale.

Nu există multe dovezi pentru această teorie, rămâne în mare măsura o teorie speculativă. Însă e o teorie care continuă să fascineze deoarece în multe culturi apare ideea că miturile conțin ecouri deformate ale unor populații reale dispărute.

Poate că, undeva în negura epocii bronzului, un copil celt a văzut pentru o clipă un om mic dispărând printre copaci cu o bucată de metal furată în brațe și a povestit apoi această întâmplare toata viața lui tuturor celor pe care i-a întâlnit. Iar nepoții lui au adăugat doar partea cu pipa și aurul.

Iar povestea lor nu s-a mai terminat niciodată.

Așa că eu vă urez tradiționalul “spiriduși fericiți” și să sărbătoriți ziua de astăzi cu un strop de whiskey irlandez neat, nu îi puneți gheață, că îl stricați. Nu vă luați după Băsescu, că trebuie să plutească gheața în whiskey, aia e vrăjeală de leprechaun ratat.

Leave a comment

1. Păienjenii

Se spune că la un moment dat, undeva într-o tara indepartata un om a fost condamnat la închisoare pe douazeci de ani si băgat singur într-o celula.

Ca sa nu moara de plictiseala s-a apucat sa studieze viata păienjenilor care trăiau prin colturile celulei lui. Cum se reproduc, care sunt ciclurile în care îsi fac pânzele, cum vânează. Incet-încet observatiile lui incepusera sa capete forma unui studiu coerent si cu certa valoare stiintifica. Adica era suficient de inteligent incat sa isi dea seama ca observatiile lui sunt valoroase.

Era convins ca ceea ce a scris este deja aproape publicabil si va folosi celor interesati de păienjeni.

Viata lui tihnita, de observatii zilnice si notite, planurile lui de viitor au fost insā date peste cap de o amnistie venita din senin. Era liber si trebuia sa parareasca celula. Asa ca a început sa se roage de conducatorii inchisorii sa ii permita sa mai stea macar câteva luni acolo ca sa reuseasca sa isi termine studiul despre viata păienjenilor.

Nu stiu daca i s-a permis sau nu, daca a reusit sa îl publice sau nu, dar eu am încălecat pe o șa si v-am spus povestea studiului păienjenilor așa.

2. Lucrurile mari vs. lucrurile mici

În vremuri liniștite oamenii observă lucruri mari. Economia, alegerile, bursele. Și isi fac planuri pe termen lung.

În vremuri nesigure, în schimb, oamenii încep să își îndrepte atenția către lucrurile mici, cum ar fi cafeaua de dimineață, plantele de pe geam sau plimbarea de seară.

Există ceva paradoxal în felul în care noi reacționăm la instabilitate. Cu cât lumea pare mai greu de controlat, cu atât începem să investim mai multă atenție în lucruri mărunte și repetitive.

Nu pentru că lucrurile mărunte ar rezolva problemele lumii, ci pentru că pentru o perioada scurtă lumea pare din nou previzibilă și în siguranță.

Fierbem apa, cafeaua curge, lingurița lovește marginea cănii cum a făcut și ieri. Afară poate exista haos, scandal, nesiguranță, tensiune și zgomot. Dar pentru patru minute universul încă respectă niște reguli simple. Hai, cinci.

Poate de aceea, în perioadele agitate, noi, oamenii, începem instinctiv să avem grijă de micile ritualuri, pe care altfel nici măcar nu le conștientizăm. Nu ideologie, nu planuri istorice, ci doar mici insule de ordine psihologică.

3. Ritualurile

O femeie udă plantele de pe balcon cu o seriozitate ceremonială. Plantele nu știu nimic despre crize, inflație, coaliții, piețe financiare sau discursuri alarmiste. Ele au nevoie doar de apă marțea și soare dimineața.

Un bărbat își spală mașina într-o liniște religioasă. Altul repară obsesiv câte ceva prin casă. Altcineva își pune ordine în bibliotecă. Da, încă există ciudați care mai au cărți.

La prima vedere toate aceste lucruri par banale, dar ele nu sunt deloc banale, ci doar forme de rezistență psihologică.

Există un motiv pentru care incertitudinea ne obosește mai mult decât problemele propriu-zise. Sistemul nervos suportă surprinzător de bine efortul, sacrificiul și chiar suferința, cu condiția să înțeleagă regulile jocului. Ce erodează echilibrul psihologic este senzația că nimic nu mai e stabil, că regulile se schimbă continuu, că viitorul nu mai poate fi intuit nici măcar aproximativ.

De aceea sunt mai ușor de suportat perioadele grele decât perioadele confuze. Confuzia consumă energie în permanență. Creierul rămâne într-o stare de alertă difuză, în care verifică, anticipează, face scenarii, evaluează zvonurile și caută semne.

Și uite așa apar ritualurile.

4. Micile insule de ordine

Ritualurile nu sunt excepția, ci regula. Ritualurile sunt ceva ce putem controla indiferent ce se întâmpla în jurul nostru. Civilizația însăși funcționează tot prin ritualuri invizibile. Autobuzul vine, magazinul se deschide, salariul intră în cont.

În mod normal nici nu observăm toate aceste lucruri pentru că le considerăm naturale.

Dar în momentele în care încrederea colectivă începe să scadă, oamenii devin brusc conștienți cât de fragil este totul. Și atunci, instinctiv, își mută atenția spre ceea ce încă pot controla direct. În perioadele tulburi, oamenii încep să gătească mai mult, să planteze flori și să reorganizeze dulapuri. Nu pentru că au devenit brusc gospodari, ci pentru că lumea mare devine prea haotică, iar omul încearcă instinctiv să reducă viața la dimensiuni suportabile.

A găti este una dintre cele mai liniștitoare invenții psihologice create vreodată. Ingrediente simple, transformare vizibilă, miros familiar, dovada că ceva încă funcționează. Știu asta pentru că gătesc în fiecare zi. Iar atunci când gătesc toate grijile sunt suspendate, toate lucrurile sunt în ordine. Civilizația se poate cutremura, anxietățile pot să mai aștepte.

Nu avem nevoie de explicații sofisticate pentru toate astea. Psihologia știe demult că repetiția calmează sistemul nervos. Ritualurile ne reduc anxietatea. Acțiunile previzibile reduc încărcarea mentală. De aceea sportivii au superstiții, chirurgii au rutine iar soldații își organizează obsesional echipamentul.

Noi toți ritualizăm instinctiv incertitudinea. E unul din puținele feluri în care putem să o controlăm. Dacă nu cumva singurul.

5. Lumea fără ritm

Realitatea are un mod ironic de a da cu copita, iar lumea modernă a devenit foarte bună la opusul ritualului. Telefonul nu mai are limite, știrile nu se termină niciodată, totul pare urgent, iar un om fără ritm devine foarte ușor de destabilizat.

Generațiile mai vechi păreau adeseori mai solide psihologic, chiar dacă au trăit vremuri infinit mai grele, pentru că aveau ritualuri, aveau ore fixe, gesturi repetitive, haine împăturite atent și ceaiul băut la aceeași oră.

Rutina nu era plictiseală, ci o reală centură de sigurantă psihologică. Astăzi trăim însă într-o lume în care am putea afla despre o catastrofă globală în timp ce stăm în pijamale pe balcon. Nu mai există delimitări clare între pericol și odihnă, între criză și liniște. Suntem în priză tot timpul și poate tocmai de aceea ritualurile mici au devenit atât de importante.

Istoria vorbește mereu despre lideri, războaie, prăbușiri, revoluții și discursuri. Sau de moțiuni de cenzură. 🙃

Însă viața reală supraviețuiește prin lucruri mult mai mici. Prin oameni care fac ciorbă, care hrănesc pisici și care își beau cafeaua în liniște înainte să deschidă știrile. Sau nu mai deschid deloc știrile.

Societățile nu rezistă doar prin instituții, economii, armate, ci și prin milioane de oameni care își păstrează, încăpățânat, micile ritualuri zilnice. Mici acte de ordine personală într-o lume care pare uneori că și-a pierdut ritmul.

Acestea fiind spuse eu vă las, că trebuie să îmi termin ciorba.

Aveți grijă de voi și de ritualurile voastre.

Leave a comment

1. Biciclistul

Se spune că un biciclist care avea anxietate socială în timp ce se plimba cu bicicleta departe de casă s-a trezit brusc cu o roată moale. Se mai întâmplă. Partea bună era că nu era chiar pană, ci doar dezumflată. Partea proastă era că nu avea o pompă la el.

Biciclistul nostru a început să își evalueze opțiunile:

1. să meargă pe jos spre casă. Cam neplăcut, că era cam departe și se însera.

2. să ceară unui biciclist trecător o pompă. O idee minunată, atâta doar că nu treceau alți bicicliști pe acolo.

3. să bată la o poartă și să ceară împrumut o pompă. Probabil singura realistă.

A ajuns la prima poartă din pustietățile acelea și s-a apucat să ruleze în minte dialoguri posibile cu persoana care îi va deschide ușa. Dacă va fi ostil. Dacă îl va înjura. Dacă îi va cere bani pentru acest serviciu. Dacă îi va spune să nu îl mai deranjeze.

Și pentru fiecare reacție ostilă biciclistul nostru avea pregătit un răspuns rezonabil, care să îl determine pe proprietarul casei să îl ajute. Cu apeluri la bunătate, la civilizație și solidaritate umană.

Și în timp ce rula în minte dialoguri posibile poarta se deschide pe neașteptate și proprietarul casei îl întreabă “pot să vă ajut cu ceva?”

Biciclistul nostru nervos și luat prin surprindere îi răspunde “du-te, bă, ostilule, că mă descurc și făra pompa ta”.

2. Ce este un “contract ascuns”?

Dacă ți se pare exagerată reacția biciclistului, află că e parte a unui mecanism foarte comun și că poartă și un nume, se numeste “contract ascuns”.

Contractul “ascuns” sau invizibil se referă la “înțelegeri” pe care nu le-ai făcut cu nimeni, dar te aștepți ca ceilalți să le respecte.

De exemplu te aștepți ca toți oamenii care îți calcă pragul să se descalțe la intrare. Atâta doar că ei nu știau de de aceasta “înțelegere” pe care o aveau cu tine.

Așa că ți se întâmplă să fii des dezamăgit de cineva fără să poți arăta exact unde a greșit. Genul acela de frustrare vagă: “după tot ce am făcut pentru el/ea…” Dar dacă ar fi să fii sincer până la capăt, îți dai seama că nu ai cerut nimic concret. Ai sperat doar ca ceva anume să se înțeleagă de la sine.

Acolo începe povestea contractului “ascuns”. Sau “invizibil”.

Prin anii ’60, Eric Berne vorbea despre „jocuri psihologice” ca tipare repetitive în care oamenii intră cu reguli nescrise și așteptări ascunse. Practic, două persoane participă la o interacțiune fără să spună explicit ce vor, dar fiecare crede că celălalt “ar trebui să știe” ce are de făcut.

Mai târziu, când intră în scenă terapia cognitivă, Aaron T. Beck vorbește despre mecanismul intern al “contractului ascuns” prin “citirea gândurilor” (mind reading) și ”ar trebui”-urile (should statements).

Adică exact acea logică internă de biciclist pasiv-agresiv: “dacă eu consider că așa e corect, și tu ar trebui să faci la fel”.

Conceptul a devenit și mai popular și mai ușor de digerat odată cu Robert Glover, care a folosit termenul “covert contract”, adică “contract ascuns”. Glover l-a împachetat într-un limbaj accesibil: “fac asta pentru tine, dar în secret mă aștept să primesc ceva anume la schimb”.

Doar că partea cu “ceva anume la schimb“ nu este niciodată negociată. De aici și frustrările de biciclist cu roata dezumflată în mijlocul pădurii.

Contractul ascuns a ajuns apoi în viața noastră de zi cu zi foarte simplu, pentru că este peste tot. Psihologii obsedați de inventat concepte și cuvinte noi doar i-a dat un nume. În realitate, oamenii folosesc astfel de “contracte” de când există relațiile.

Putem doar să ne imaginăm că și printre strămoșii nostri Neandertalii aveau loc des asemenea supărări, de exemplu la vânătoare: “dacă trag tare, toți ceilalți ar trebui să observe” sau eventual în tranșarea vânatului: “dacă eu i-am lăsat o bucată mare de carne data trecută și el ar trebui să îmi lase mie una acum”.

Problema e că nimeni nu semnează un asemenea contract. De fapt imensa majoritate a oamenilor (sau Neandertalilor), nici nu știau că au fost parte dintr-o înțelegere.

3. Ce NU este un contract ascuns

Ca să nu aruncăm eticheta de “contract ascuns” peste orice frustrare, merită să facem câteva delimitări:

• Nu este o înțelegere reală
  Dacă ai spus clar ce vrei și celălalt a fost de acord, atunci nu mai e nimic “ascuns”. E fix un contract normal, nu unul “ascuns”.

• Nu este empatie eșuată
  Faptul că cineva nu ți-a intuit nevoile nu înseamnă că te ignoră. Înseamnă doar că nu i le-ai spus.

  Am cunoscut în semi-obscuritatea cabinetului de psihoterapie nesfârștite doamne fleașcă de supărare că partenerii lor care altfel le iubeau și le respectau nu erau în stare să le citească gândurile. Niște animale nesimțitoare!

• Nu este manipulare intenționată.
  Majoritatea oamenilor nu construiesc aceste contracte ca să controleze. Le construiesc pentru că așa au învățat să funcționeze. Uneori, de cele mai multe ori nici măcar nu își dau seama de absurditatea supărărilor lor, că ceilalți nu știu ce anume îi deranjează.

Contractul ascuns apare atât de des în terapie pentru că multe plângeri clasice sunt, de fapt, variații ale aceleiași idei: “nu mă apreciază, nu face pentru mine cât fac eu pentru el/ea, nu se implică suficient”.

Scenariul nespus este: “Dacă eu fac asta, tu ar trebui să faci asta.” Iar când nu se întâmplă, apare frustrarea, dar fără un punct clar de negociere.

4. Ce putem face cu contractele ascunse?

Pentru început facem un test rapid:

Dacă bifezi 2 din 4, ai deja un contract nesemnat în buzunar. De la 3 încolo poți să ții workshopuri despre arta și știința contractelor ascunse.

În afară de workshopuri mai poți face câteva lucruri concrete:

• Înlocuiește “ar trebui” cu “aș vrea”

În loc de: “Ar trebui să mă sune” spune “Aș vrea să mă sune”. Pare minor, dar schimbă din regulă universală în preferință personală. E un bun început.

• Spune “contractul” cu voce tare

Dacă e important pentru tine, negociază-l cu ceilalți: “Mi-ar plăcea să faci asta pentru că pentru mine contează.” Fără dramă, fără teste secrete, pe care le știi doar tu, nu și ceilalți.

• Acceptă riscul refuzului

Asta e partea pe care mulți o evită. Contractele ascunse rămân ascunse tocmai pentru că nu vrei să riști un “nu” explicit și ca atare nu îl scoți la lumină. Iar în final plătești cu o frustrare difuză.

• Dacă faci ceva pentru cineva, întreabă-te sincer:

O fac pentru că vreau sau pentru că aștept ceva la schimb? Dacă aștept ceva la schimb celălalt știe? Dacă e a doua variantă, mai bine clarifici înainte.

• Când vezi contracte invizibile la alții

Nu le aborda ca biciclistul din poveste, agresiv și frontal, refuzând pompa. Încearcă mai întâi să clarifici ce a spus celălalt și dacă așteaptă ceva anume de la tine.

Pe scurt despre contractul invizibil: dacă nu l-ai spus cu voce tare, nu există.

5. În loc de concluzie

Contractul invizibil este, în esență o negociere care nu a avut loc, dar ale cărei rezultate sunt așteptate. Și, surprize, surprize, aproape niciodată nu ies(e) în favoarea ta.

Să curgă hate-ul!

1.

Poate vă întrebați de ce am fost așa de tăcut în ultima vreme. În orice caz, săptămâna asta nu ne-am auzit deloc.

În primul rând am ajuns în România, țara care știm cu toții de la Mircea Badea încoace, că dacă îi permiți, îți ocupă tot timpul. Adică mie așa îmi face, mi-l ocupă.

Am aterizat într-o dimineață zbârlită la Cluj, m-a pus repede la curent taximetristul cine a mai fornicat cu cine, de parcă ne știam de-o viață (nu l-am văzut în viața mea, sper să nici nu îl mai văd), am mâncat o ciorbă de burtă la birtul din autogară (bunicică), am stat apoi în autobuz trei ore între o doamnă tânără de etnie și un domn mai în vârstă de aceeași etnie cu doamna, pe care încerca să o agațe. Nu știu la ce i-ar fi folosit, că oricum nu puteam niciunul să ne mișcăm niciun membru. Adica eu nici mâna nu mi-o puteam apropia de buzunar, să îmi scot dopurile de urechi să nu-l mai aud pe Casanova din etnia cu probleme.

Dialogul intra-etnic depășea lejer toleranța mea la absurd:

La prima pauză de țigară a autobuzului mi-am propus sa ies din dialogul etniei și să fac schimb de locuri cu unl din ei, să îi ajut să se apropie. N-a mai fost cazul, că doamna s-a dus la toaletă și n-a mai venit, iar domnul a tăcut de supărare tot restul drumului.

2.

Cei care urmăriți modestul meu proiect cu “un minut de psihologie” probabil că ați văzut că încerc să îmi ilustrez caricaturile cu câte un “cuvânt al zilei”. De regulă un cuvânt drag psihologilor, sociologilor și alți “-ologi”, pe care publicul larg îl abuzează. Un fel de râdem noi, râdem, dar hai să vedem despre ce râdem.

Și pentru că o listă de cuvinte e plicticoasă, le-am organizat sub forma unui test, în care poate oricine să își dea cu părerea despre ce înseamnă perlaborare, alexitimie sau incest emoțional. Toate intrate deja în folclor, desigur.

Apoi testul își dă și el cu părerea, sub forma unei note, ca la școală, ca să ne enervăm împreună, tot ca la școală. I-am zis cu prudență “cuvântul zilei“, că “test de psihologie” nu prea mergea, că e mai mult de cultură generală.

Dacă vă place, folosiți-l fără milă. Nu doare, nu costă, nu e nevoie să fiți abonați la ceva.

Întrebările sunt diferite de fiecare dată, așa că puteți să vă supărați pe el de mai multe ori. La sfârșit vă dă și informații suplimentare despre cuvintele greșite, poate că vreți să le învățați ca lumea. Numa’ zic. 😁

3.

Prietenul de pe Substack, cel cu rețetele gustoase, m-a invitat să particip la o publicație care are ca scop combaterea obezității. O initiativă 100% free, fără reclame, fără vânzări, fără miracole la cutie.

Ca posesor al câtorva kilograme în plus aș putea spune că am ceva experiență în ce merge și ce nu merge pe tărâmul îmbrâncelilor cu kilogramele. Mai ales ce NU merge. 🙃

Așa că am acceptat invitația lui Elias ca să scriu acolo din când în când. Și să moderez o întâlnire pe chat, tot acolo, tot din când în când. Vă spun din timp celor care v-ar putea interesa subiectul.

Gata, eu v-am povestit ce am făcut în ultima vreme, de când nu ne-am mai auzit.

Voi ce scuze aveți?

Criza vârstei de mijloc vine în multe gusturi și arome. La unii vine în forma dramatică în care își schimbă mașina pe o motocicletă și fug în lume cu secretara.

La mine e mai problematic, ar fi inutil să încerc să vând mașina, că mare lucru nu iau pe ea, nici ITP-ul nu știu dacă îl mai trece, motocicletă nu vreau, că am oroare de frig și ploaie iar secretară n-am. Așa că am căutat o variantă mai puțin dramatică de midlife crisis.

Cei care mai intrati din când în când pe Psihoterapie Net probabil ați văzut că a început să fie ilustrat recent cu niște caricaturi mai mult sau mai puțin potrivite cu contextul.

Înainte de toate trebuie să vă mărturisesc că sunt un mare consumator de caricaturi, încă de pe vremea când “Urzica” făcea legea. Câteva zeci de ani n-am îndrăznit să pun mâna pe un creion, pentru că printre multele mele talente nu se numără și desenul. Sunt în general un fan al ideii de “încercarea moarte n-are”, dar desenatul a fost o linie roșie pe care m-am străduit în viață să n-o trec.

Dar lumea s-a schimbat iar acum AI-ul face parte din rutina noastră zilnică. Eu îl folosesc pe Geppetto la orice, de la discuții savante despre salata de boeuf până la a-mi bârfi vecinii.

Long story short m-am hotărât să îmi canalizez criza vârstei de mijloc înspre ceva ce n-am făcut niciodata și nici nu știu să fac și anume caricatură.

Sunt conștient că cele mai multe din caricaturile făcute de mine seamănă cu discursurile despre economie ale președintelui Dan, arată la fel de multă experiență. Dar la fel ca și lui, nici mie nu-mi pasă.

Heitării latră, discursul economic merge mai departe.

Subscribe now

2. Alternativa mai ieftină la motocicletă & secretară

Un apropiat care a aruncat un ochi peste caricaturile mele mi-a spus cu amabilitate că sunt boring, că totul e repetitiv și previzibil pentru că se întâmplă doar în spațiul cabinetului de psihoterapie.

Observație corectă. Doar acolo are loc acțiunea iar personajele mele nu se vor strecura niciodată afară din cabinetul de psihoterapie pentru că doar acolo e locul lor.

În spatele glumei, este însă ceva mai serios.

Caricaturile acestea sunt o încercare de a vorbi cu onestitate despre lucruri serioase, unde onestitatea poate fi ușor compromisă de excesul de cuvinte.

Prea multe cuvinte ne permit să ne ascundem în spatele lor. E mult mai greu să te ascunzi după un speech-balloon. Iar un desen prost poate spune mai multe decât un articol bun.

Cam asta e versiunea mea de criză a vârstei de mijloc.

Repetitivă. Previzibilă. Boring. Fără secretară.

Doar o banală fugă din cabinetul real în cel desenat dubios de un AI.

Și cu niște personaje hașurate care spun lucruri pe care personajele din viața reală nu le-ar spune.

Leave a comment