Va povesteam pe aici acum vreun an ca am intrat si eu dupa o asteptare de 47 de ani in clubul select al ochelaristilor.
Iar acum, dupa un an de purtat ochelari am trecut la next level, respectiv m-am asezat pe o pereche de ochelari si - soc si groaza - le-am rupt un brat.
Cand eram copil, sa tot fie vreo patruj' de ani de atunci, am ajuns la un moment dat intr-o gospodarie taraneasca de pe undeva de pe dealurile din jurul Hunedoarei, in niste locuri in care n-au avut succes nici colonistii imperiului roman, nici mai tarziu colonistii italieni trimisi de imparatul Austro-Ungariei, nici apoi colonistii comunisti trimisi cu colectivizarea. Ce dreaq sa colectivizezi acolo, ca daca nu erai atent cand oua gaina, nu mai prindeai oul care o lua la vale, dus era...
Dupa lupte seculare care au durat 47 de ani m-am hotarat sa imi fac prima pereche de ochelari din viata mea. Pana acum n-am folosit decat ochelari de soare (si aia rar) si ochelari de protectie (astia si mai rar).
Insa dupa ce am observat ca nu mai imi ajunge bratul ca sa indepartez cartea de ochi, dupa ce am aflat ca pe Kindle nu mai pot sa dau fontul mai mare m-am decis sa ies din negare si sa imi fac ochelari.
Casa in care am copilarit avea doi vecini unguri si un sas. Un ungur in stanga, un ungur in dreapta si sasul in fata, peste drum. Copiii lor erau cam de aceeasi varsta cu mine asa ca ne jucam des impreuna iar atunci cand ne jucam obisnuiam sa le spun ca eu sunt o oaza de latinitate acolo. Era e expresie care o auzisem pe la scoala si mi se parea ca intr-un chip ironic se potriveste de minune. Vecinii mei aveau simtul umorului, chiar daca eu il testam destul de intens.
Acum cateva zile iubita mea mi-a spus ca nu m-a vazut niciodata fara barba. De aici si o mica discutie continand si o intrebare implicita, de ce port barba?
N-am un raspuns simplu la intrebarea aceasta. In orice caz raspunsul a variat de-a lungul timpului.
Am un amic care vorbeste mult la telefon. Cand spun "mult" ma refer la "mult". Vorbeste aproape incontinuu. De cate ori ne vedem fata-in-fata este mai tot timpul cu telefonul in mana. Cand ii suna telefonul in raspunde in "milisecunda de Bucuresti" (daca nu stiti ce e milisecunda de Bucuresti va spun intr-un post viitor), lasandu-ma cu cuvantul despartit in silabe.
Nu stiu cum sunteti voi dar eu urasc intarziatul. Urasc si atunci cand intarzii eu (dap, ocazional mi se mai intampla, de regula din bune motive) si atunci cand intarzie cel cu care trebuie sa ma intalnesc.
Cea mai mare parte a situatiilor cand cineva intarzie au o legatura cu self-managementul. Acele mici decizii pe care le luam pentru a duce la bun sfarsit un proiect, mai mare sau mai mic.
Iar a ne intalni cu cineva la timp e deja un mic proiect in sine.
