Dupa lupte seculare care au durat 47 de ani m-am hotarat sa imi fac prima pereche de ochelari din viata mea. Pana acum n-am folosit decat ochelari de soare (si aia rar) si ochelari de protectie (astia si mai rar).

Insa dupa ce am observat ca nu mai imi ajunge bratul ca sa indepartez cartea de ochi, dupa ce am aflat ca pe Kindle nu mai pot sa dau fontul mai mare m-am decis sa ies din negare si sa imi fac ochelari.

Ieri, 16 ianuarie 2014 a murit la varsta la 91 de ani Hiroo Onoda, unul dintre cei mai sceptici japonezi din istorie. In zona tulbure in care scepticismul se impleteste cu loialitatea.

In ultimele zile am mers mai des decat de obicei cu RATB-ul. Aproape ca uitasem cum e sa stai contorsionat, sa ti se spuna veninos "nu-ti place cu autobuzul, ia, ba, taxiul" sa ii auzi certandu-se daca geamul sa fie deschis sau inchis, pentru ca unuia ii e rau iar pe celalalt il trage curentul, sa auzi cate o mamaie cum rosteste chestii de l-ar face sa roseasca si pe Serghei Mizil, norocul lui saracu' ca nu are nevoie sa mearga cu autobuzul.

Buun. Alaltaieri la unul din drumuri simt ca o doamna tiganca middle-aged statea mai aproape de mine decat era necesar.

O poveste despre political correctness si granite.

A fost odata ca niciodata o cofetarie in Irlanda de Nord care a primit comanda sa faca un tort pe care trebuia sa scrie "support gay marriage".

Patronii cofetariei, buni crestini considerau ca, asa cum zice Biblia, casatoria are loc intre un barbat si o femeie asa ca au refuzat sa scrie pe tort ceea ce voiau cumparatorii.

O poveste care da cu virgula indiferent din care parte ai privi-o.

Taoiseach-ul Enda Kenny (prim ministrul irlandez) si-a cerut scuze de la doua familii de tigani originari din Romania, carora anul trecut Garda le-au luat doi copii pe motiv ca erau blonzi si cu ochi albastri pentru a verifica daca acei copii le apartin sau nu.

Politistii au primit o sesizare cum ca familiile de tigani au copii care nu le apartin pentru a primi ajutoare mai mari asa ca le-au facut o vizita, au vazut si ei copiii blonzi si parintii mai putin blonzi si s-au hotarat sa lamureasca lucrurile.

Trebuie sa va marturisesc fara niciun misto ca mie imi place bloggerul Adrian Nastase. Articolele kilometrice scrise de el prin presa mie nu mi-au spus mare lucru, niciodata n-am avut rabdare sa le citesc pana la capat, ca primministru l-am urat din tot sufletul, dar ca blogger Adrian Nastase mi se pare bun. Bun spre excelent.

7-8 persoane la coada la cartele de metrou, pe la mijloc ma aflu si eu. Un individ imbracat in uniforma de popa/calugar ortodox (niciodata n-am reusit sa ii deosebesc) se baga in fatza. Dumnezeu si personalul au prioritate, cele lumesti pot sa mai astepte.

In timp ce ma gandeam cum sa formulez mai potrivit ceea ce imi doream sa spun un pustan din spatele meu intervine prompt: "alo, Batman, tu nu stai la coada?" "Batman" vizibil enervat da sa o bage pe aia cu respectul, moment in care Dumnezeu mi-a clarificat si mie ceea ce voiam sa spun.

Sunt pe malul marii cu un bun prieten care i-a promis lui fii-su ala micu' ca ii ridica un lampion. Stiti lampioanele, chestiile acelea din hartie cu o lumanare aprinsa in capat, care se ridica in aer pe motive de aer cald.

Astazi m-am ratacit la "Abbey Theatre", considerat teatrul national irlandez.

Nu ma intrebati cum s-a numit spectacolul, pentru ca n-as putea sa va dau un nume, a fost echivalentul unui film documentar din lumea teatrului. Nu stiu daca tipul asta de show are un nume anume, insa mi s-a parut interesant.

Trei actori, doua tipe si un tip au citit pe rand din scrisorile scrise de W.B. Yeats intr-o perioada de timp in care incerca sa moseasca un teatru national irlandez. Sa scrie piese, sa faca rost de o cladire, sa scoleasca actori. Mai mult decat atat, sa modifice o lege englezeasca stupida (pe vremea aceea Irlanda era inca sub ocupatie englezeasca). Le-a facut pe toate si a iesit "Abbey Theatre", teatrul national irlandez, cu cativa ani buni inainte sa apara in acte insasi Republica Irlanda.

O poveste simpla despre prostie si aroganta iesite in decor. O americanca se hotaraste sa viziteze timp de 90 de zile Irlanda, in scopuri pur turistice zice ea.

Din anumite motive serviciul de imigrari irlandez nu a fost convins ca cele 90 de zile erau dedicate turismului. Na, poate simplul fapt ca americanca avea 90 de zile libere ridica un semn de intrebare, majoritatea oamenilor care au un job, sunt studenti, fac gogosi la domiciliu, nu au la dispozitie 90 de zile dintr-o bucata sa lipseasca de acasa.